Nu te mantuiesti daca scrii numele lui Isus cu doi de "i"
 Sambata 11 Iunie 2005
 

 

In pagina "Lumea crestina" din 28 mai 2005 am publicat punctul de vedere al istoricului Gabriel Catalan, care sustine ca grafia "Isus Cristos" este corecta, intrucat limba romana, fiind de origine romanica, nu trebuie sa urmeze traditia slava a preluarii foneticii grecesti, ci legile lingvistice de evolutie a cuvintelor de provenienta latina. In pagina noastra de sambata trecuta, 4 iunie 2005, bizantinologul Petre Guran (care traieste in strainatate), sustine un punct de vedere diametral opus celui afirmat de istoricul Gabriel Catalan, polemizand cu exagerarile latiniste din istoria limbii romane: "Isus se scrie in limba romana cu doua vocale initiale, ca urmare a transliterari sonoritatii primelor doua vocale din ortografia greceasca a acestui nume". In aceasta disputa intervine cu o promptitudine remarcabila tanarul carturar Cristian Badilita (rezident in Franta), care il contrazice pe prietenul sau Petre Guran cu argumente de bun-simt din domeniul lingvisticii: romana este o limba fonetica, deci "cuvintele trebuie scrise asa cum se pronunta". Cu interventia poetului carturar Cristian Badilita, ancheta noastra (cu o audienta remarcabila) incepe sa devina palpitanta si - ca urmare - ii vom acorda spatiu extins, cu perspectiva proiectarii unui volum special dedicat acestei pasionante teme, care framanta crestinatatea romaneasca. In numerele urmatoare vom publica punctele de vedere ale unor remarcabili teologi si istorici, care au rezonat la ancheta noastra, dar si opiniile legitime ale normatorilor de limba: scriitorii si specialistii limbii.

"Imi pare rau ca nu pot fi de acord cu prietenul meu si excelentul carturar Petre Guran in privinta ortografierii numelui Mantuitorului in romaneste. De zece ani scriu si spun urmatorul lucru, care mi se pare de bun-simt: nu exista doua limbi romanesti, una civila si alta religioasa. Nu exista doua ortografii romanesti, una civila si alta religioasa.
Prin urmare, cuvintele trebuie scrise asa cum se pronunta, indiferent din ce registru provin: pronuntam "Isus" cu un singur "i", e foarte normal, deci sa scriem cu un singur "i". Pentru al doilea nume sunt doua posibilitati, la fel de legitime: "Hristos" si "Cristos" (nu "Christos"!). Faptul ca limba romana este de origine latina nu are nici o importanta in chestiunea de fata, cum pretinde primul dvs. corespondent (istoricul Gabriel Catalan, n.n.). Si nici faptul ca numele Mantuitorului provine din greaca (daca asa ar sta lucrurile, ar trebui transcris etimologic pana la capat, "Iesous Christos", nu "Isus Hristos", dupa greaca veche, nu dupa neogreaca!). Eu insumi m-am luptat cu morile de vant in doua imprejurari: la traducerea "Patericului" si la traducerea "Septuagintei". Pur si simplu am cedat in fata preopinentilor (redactorii editurii), care au impus solutia "traditionala", "Iisus Hristos", invocand fara drept de apel argumentul "traditiei", argument care nu tine stiintific, dar impune pravoslavnic. Asadar, m-am inclinat in fata lui, tocmai pantru ca discutia mi s-a parut si ridicola si fara nici o miza. Nu te mantuiesti daca scrii numele lui Isus cu trei "i", sau patru de "h". In cartile mele personale, cand nu am de dat socoteala decat bunului simt si corectitudinii lingvistice, folosesc "Isus Cristos" (desi, repet, nici "Isus Hristos" nu este incorect).

Fisa biobibliografica sumara

Cristian Badilita s-a nascut in 1968, in nordul Bucovinei
- Patrolog, eseist, poet
- Doctor in istoria crestinismului timpuriu, la Universitatea Paris IV-Sorbona.
- Din anul 2002, bursier al Institutului de Cultura din Trento.
- Coordoneaza traducerea "Septuagintei" in romaneste, sub egida Colegiului Noua Europa.
- Carti publicate, in Romania: "Sacru si melancolie" (1997); "Calugarul si moartea" (1998); "Tentatia mizantropiei. Stromate" (1999); "Platonopolis sau Impacarea cu filozofia" (poeme 1999); "Cartea micilor erezii" (poeme 1999); "Regele cu o harpa in maini" (poeme, 1999). "Nodul gordian" (jurnal si eseuri, editie definitiva, 2005), "Manual de anticristologie" (2002), "Captiv in lumea libera. Convorbiri cu Theodor Cazaban" (2002), "Pe viu despre Parintii Bisericii" (interviuri, 2003), "Vazutele si nevazutele" (2004).
- Cristian Badilita a ingrijit prestigioase editii si antologii si a publicat o serie remarcabila de traduceri comentate din scrierile fundamentale ale crestinismului.

texte copiate din alte ziare fara nici un comentariu, fara nici o participare sufleteasca.

Sentimentul romanesc al isteriei (de Mircea Cartarescu)

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc
al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au
atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.

Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai
hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am
nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc
ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum
scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul.
Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi
sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in
plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...

Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in
firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as
hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment istoric.
Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat
de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.

Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva
in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu
el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme
indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea
de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai
raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice
tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult.
Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa
elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice,
ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu
suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.

O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam
care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta
ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara  care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.

Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi  de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara
complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te  repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine  sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai
urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste  cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor.  Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si  mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care  ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al  fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele  de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim  rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa  ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne  dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre. Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat  printr-o
lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

Parere despre ce? Ipocrizie blanda versus grobianism feroce? Tu ce ai alege?

michael, sursa articolului lui cartarescu? [JN, elle; pe unde mai scrie zilele astea?]

Hopa...se auzi un clinchet!

mersi. nu sint fan cartarescu, da' ma interesa sursa ;)

pai fii sigur ca nu ma interesa sursa daca nu citeam articolul in prealabil. m-am referit strict la cartarescu ca nu-i sint fan, desi il apreciez dpdv artistic.

in legatura cu patapievici, fiecare e liber sa-si dea cu parerea. vorba lui eminescu, citat de daku' de curind: "e usor a scrie versuri/cind nimic nu ai a spune." poate ca e inutil ce spun [si off topic], da' eu am o parere foarte buna despre patapievici. cartea lui 'zbor in bataia sagetii' e una din cele care m-au marcat foarte puternic.

Patapievici este tipul intelectualului fin, care are totusi taria de a spune lucrurilor pe nume. Ma impresioneaza, dincolo de profunzimea gandului, inclinatia spre un anume simtz etic inconfundabil. Marca Patapievici. Mie imi ramane si acum o vorba spusa nu demult "sfintenia Bisericii se verifica nu prin aurul altarelor cat prin sfintenia preotilor"

Dar stii paradoxul mincinosului ?

Regret, dar nu mai stiu exact sursa. Uite, aici este tot articolul, asa cum il am eu salvat.

Subject: ADEVARUL DESPRE INALTELE FETE BISERICESTI SI CAPII CULTELOR

ADEVARUL DESPRE INALTELE FETE BISERICESTI SI CAPII CULTELOR Horia Roman PATAPIEVICI, Secretar de Stat, C.N.S.A.S. Interviu dat Postului de radio german DEUTSCHE WELLE - 01 Febr. 2005 http://www2.dw-world.de/romanian/corespondente/1.122406.1.html "Faptul ca in regimul comunist Departamentul Cultelor era instrumentul legal si vizibil cu ajutorul caruia Securitatea intimida si supraveghea functionarea bisericilor este deja un lucru stiut de toata lumea. Astfel, e de domeniul evidentei ca toate misiunile peste hotare ale reprezentantilor cultelor legal constituite in Republica Socialista Romania au trebuit sa fie aprobate si, eventual, coordonate de fosta Securitate. La fel de evident este ca inaltul cler a fost constrins sa aiba nu relatii sporadice, ci relatii de serviciu cu oamenii Securitatii comuniste. Controlul asupra cultelor era cu atit mai strins, cu cit partidul comunist stia bine ca fidelitatile religioase nu pot fi extirpate din om doar cu propaganda: ca atare, ceea ce trebuia corupt si controlat erau chiar purtatorii autoritatii bisericesti: capii bisericii. Ca a fost vorba de penticostali ori de romano-catolici, de ortodocsi ori de baptisti, partidul si securitatea au urmarit nu atit distrugerea institutiei bisericii, cit aservirea ei prin coruperea capilor ei. Toate acestea se stiu prea bine. Ce nu se stie in amanunt este cit de implicate in activitati cu fosta Securitate si, deci, cit de murdarite de colaborationism au fost inaltele fete bisericesti. Aceasta cunoastere lipseste pentru ca accesul la arhivele Securitatii este inca ingradit. Arhivele fostei Securitati se afla la Serviciile secrete din Romania. In ce priveste Biserica Ortodoxa Româna, Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii nu i-au fost inminate pina acum decit dosarele de colaborare a doua inalte fete bisericesti, prin coincidenta exact acelea care, imediat dupa 1990, au recunoscut ca au avut "legaturi de serviciu" cu fosta Securitate si ca, acum, fiind liberi sa se caiasca in mod public, o pot in fine face si ca regreta enorm ca si-au inselat credinciosii colaborind cu Securitatea. Din tot Sinodul, au fost date doar doua dosare. Restul cazurilor de colaborare au ramas pecetluite. Repet, publice au devenit numai dosarele fetelor bisericesti care si-au marturisit public faptele. Dosarele de colaborare ale celor care nici n-au marturisit, nici nu s-au cait au ramas dosite. De ce? Raspunsul nu este greu de dat. Exista o conceptie larg impartasita printre oamenii care inteleg intr-un anume fel patriotismul, ca tara s-ar destabiliza si ca poporul ar parasi in masa Biserica, daca lumea ar afla adevarul despre colaborarea cu Securitatea a unora din inaltele fete bisericesti. Potrivit acestei conceptii, trebuie sa ascundem adevarul daca vrem sa conservam credinta. In ce ma priveste, cred ca acest tip de patriotism: (i) nu este doar daunator, prin faptul ca intretine o confuzie imorala intre minciuna si credinta; (ii) nu este doar trufas, prin aceea ca refuza multimii, ceea ce ofera citorva: cunoasterea privilegiata a adevarului aflat in dosare; (iii) cred ca este cu totul si cu totul ineficient, judecat in raport cu obiectivul pe care si-l fixeaza. Pentru a va sugera cât este de ineficient, am sa iau un exemplu ipotetic. Este limpede ca integrarea in Uniunea Europeana va avea efecte insemnate asupra majoritatii cultelor, in special asupra Bisericii Ortodoxe Române. Presiunea institutionala care se va exercita asupra societatii românesti dinspre Uniunea Europeana va fi in sensul secularizarii, stiut fiind ca institutiile europene sunt militant laice si chiar se comporta discriminatoriu fata de aceia dintre functionarii sai care fac profesiune publica de valorile in care cred, in calitatea lor de crestini practicanti (cazul recent al comisarului crestin-democrat italian Butiglione este semnificativ in acest sens. Impactul va fi enorm, iar daca se va urma calea Europei occidentale, atunci bisericile vor incepe sa se goleasca, iar vigoarea crestinismului românesc va declina. In aceste conditii, care va fi soarta Bisericii? "Patriotii" de felul celor care cred ca trebuie sa ascundem adevarul daca vrem sa conservam credinta se vor cantona in minciuna, sustinind ca daca nu vom critica ierarhia, vom "intari" increderea credinciosilor. Principiul lor va fi "Sa fim strins uniti in jurul Partidului nostru". Patriotii de felul meu tind insa sa replice ca nici o ierarhie nu poate fi salvata prin ascunderea adevarului si ca credinta nu poate diferi de adevar. Unitatea este a consimtamintului, nu a mobilizarii. Ca atare, soarta Bisericii e in intregime in mainile celor care traiesc asa cum propovaduiesc. Cita sfintenie va gasi credinciosul la capii bisericii sale, atita incredere va avea in ea. Din punctul de vedere al intretinerii psihologice a credintei, "Sa faci ce spune popa, nu ce face popa" e o butada spirituala si atit. Caci daca popa nu face ce spune, de ce e mai e popa?; iar daca eu fac ce spune el, iar el nu face nici ce spune, atunci la ce bun un popa si la ce mai e buna credinta in numele careia vorbeste el? Ca atare, daca popa nu face ce spune, atunci si noi, credinciosii, vom sfirsi prin a face ca el. In lumea credintei, leacul la minciuna nu e numai adevarul, e si sfintenia. Iar fara ea, adevarul nu mai are nici o valoare. De aceea, intotdeauna de-a lungul timpurilor, rezistenta bisericilor la atacurile vremii s-a verificat nu prin aurul altarelor, ci prin sfintenia preotilor. Iar o Biserica Ortodoxa Româna avind in fruntea ei un om sfint precum Rafail Noica altfel va putea infrunta punerea ei in discutie de secularismul agresiv al timpurilor noastre decit avind in fruntea ei un om politic precum actualul Patriarh Teoctist. Acesta este ipoteticul meu exemplu. Horia Roman PATAPIEVICI, e-mail: icr@icr.ro http://www2.dw-world.de/romanian/corespondente/1.122406.1.html Deutsche Welle

Zambitzi va rog! Sau mai bine zis, intristatzi`va :)  

Fariseii vechi si noi – Vladimir Pustan

http://www.ciresarii.ro/new/show_editorial.php?id=236

Un tanar in Dej m-a intrebat la sfarsitul unei seri de evanghelizare: „Pe cine credeti dumneavoastra ca uraste Hristos mai mult? Pe unul care zice ca nu crede in Dumnezeu, adica un ateu, sau pe unul care toata ziua umbla cu Dumnezeu in gura dar  nu-l are in inima?â€Â� „Pe amandoiâ€Â�, i-am raspuns, „numai ca cel de-al doilea e mai gretosâ€Â�.

Sunt pline bisericile de ei. S-au clonat necrutator ca alienii si coboara spiritualitatea in derizoriu. Fatarnici, blide spalate pe dinafara, morminte varuite.

Zanganeli. Arame sunatoare. M-am dus intr-o seara la cineva acasa si acolo erau vreo douazeci care se rugau. Cinci barbati strigau in jurul meu cat ii tineau plamanii. Nu ne puteam ruga de ei. Am propus sa ne rugam pentru cei ce n-au gustat plinatatea Duhului. Toti cinci s-au trecut pe lista intr-un moment de sinceritate. Pana atunci doar strigau.

Atenti. Atenti la hainele mele, gesturi, cuvinte, ma privesc cu dexteritatea unui medic chirurg, gata de-a folosi bisturiul. Seamana cu Ciomu.

„Hristos n-a ras niciodata.� Ei stiu asta pentru ca erau atunci acolo cu ucenicii. Ei sunt seriosi iar seriozitatea e primul semn al unui mediocru. Filozofia lor cu efect constipant a transformat bisericile in servicii de inmormantare a spiritului si totul e un muzeu cu cavaleri ai tristei figuri stand cuminti in banci.

Ei pun pret si pe interior ceea ce-i detaseaza de vechii farisei. Am auzit ca intr-o comunitate unii se duc in seara dinaintea impartasirii la spital si-si fac clisma sa le fie maruntaiele curate pentru ziua urmatoare cand vor celebra Cina. Vedeti ca se intereseaza si de interior?

Traiesc din amintiri ca si Bumbulina lui Zorba Grecul si paradoxul e ca din ele traiesc si cei ce nu le au.

„Pe vremea noastra…� zicea unul botezat de cinci ani. Foarte buni matematicieni. Tin socoteala banilor bisericii si e placut sa socotesti cand tu nu dai nimic. Cheltuielile sunt prea mari, parfumul e prea scump pe picioarele lui Isus.

Socotesc la fix cate zile au trecut de la nasterea ultimului meu copil si cand trebuie sa mi se nasca urmatorul. De obicei ei au doi sau trei copii plecati deja in lume si nevestele le sunt acre si ferecate.

Au un limbaj biblic. Folosesc tot timpul cuvinte ca „har�, „binecuvantari�, „cale stramta�, cand dau mana cu tine folosind varful degetelor. Am vrut sa dau mana cu o sora si sa-i spun „pace� dar si-a tinut mana acasa „Nu pot sa dau mana cu tine frate pentru ca Domnul mi-a spus sa nu dau mana cu nici un barbat ca sa nu ma intinez.� M-am bucurat ca in casa Tatalui vor fi mai multe locasuri.

Pustan putin exagereaza si e putin vulgar'dur[verbal]. In rest are dreptate. Mutati postul asta la "aberatii".