GLOBALIZAREA CA RASPANDIRE A CULTURII AMERICANE

"In primul rand, desi iubesc America, sunt de parere ca raspandirea culturii americane in Europa, America de Sud si Asia este periculoasa. Sper ca globalizare nu inseamna faptul ca valorile americane invadeaza pur si simplu alte tari. Dati-mi voie sa explic: America a luat fiinta ca un experiment in justitie, a fost orasul de pe deal, un „terra nova”, tara a visurilor imigrante, locul in care au venit strabunicii mei, la fel ca multi altii in timpul ultimului secol in care au fost asupriti de razboaiele din Europa. Asa ca au parasit Europa. Credeau ca Europa a fost pangarita cu istoria razboaielor ei si disensiunile la nivel national. Credeau ca pot sa ia totul de la inceput, stergand cu buretele trecutul. Au inceput sa cultive stepa. Erau optimisti. Credeau ca nepotii si copiii lor o vor duce mai bine decat ei. Mi-i imaginez pe acei americani ca niste sageti, zburand spre viitorul fericit pe care si-l inchipuiau atat de viu. Viitorul pe care, practic, ei nu si-l puteau imagina.

Adevarul e ca aceasta cultura americana, care a raspuns eficient intrebarilor de proportii uriase, reduce deseori misterele umane la probleme pur tehnice. Facem liste, reducem ceea ce stim la lucruri care se potrivesc categoriilor pe care le stapanim si trecem cu vederea intrebari cu adevarat importante. Am creat o lume prozaica. Foarte rar vedem moartea. Suntem toti nestiuntori in fata ei, fara cunostinte si fara resurse ca sa o infruntam atunci cand vine. Niciuna din experientele cu adevarat terifiante sau superbe nu pot fi exprimate in cuvintele tehnice cu care vorbim intre noi. Astfel incat, ori nu vorbim despre ele, ori le rezumam in niste clisee. Desi multi dintre noi dispretuiesc cultura vitezei si materialismul, nu prea putem sa le evitam. Lucram mai multe ore decat cat se lucreaza in orice alta tara (desi, surprinzator, nu suntem cei mai productivi). Slujbele noastre presupun disponibilitate 24 de ore din 24, sapte zile pe saptamana. Putem fi intrerupti de telefon dintr-un
moment in altul. Conducem distante tot mai lungi. Suportam tot mai multa publicitate invechita. E tot mai greu pentru americani sa creeze legaturi umane. Spoturile publicitare ne invata ca reciprocitatea implica, nu afectiune, ci comert. E adevarat ca aceasta competitie dintre noi intretine economia cea mai puternica din lume, insa duce si la frustrare si invidie. Cultura noastra distruge in mod agresiv relatiile. Nu ne mai atasam nici macar de obiecte. Cand se strica, le aruncam pentru ca e mai ieftin sa cumparam un lucru nou, decat sa-l reparam. Ma tem ca reclamele, spectacolele de televiziune si internetul, aceasta cultura a vitezei, a materialismului si a instrainarii ar putea sa se raspandeasca si in lume. Ma tem pentru ca acesta e inamicul firesc al meditatiei, al credintei si al poeziei. Vestea buna e ca poezia vorbeste cu credinta, cu speranta si cu dragoste. Ea umple de energie, socheaza si schimba increzatoare cultura prozaica. Si asta pentru ca poezia mediteaza asupra
dragostei, a mortii si a inefabilului mister al creatiei lui Dumnezeu. A citi o poezie buna inseamna a deschide fereastra pentru a pune intrebari de copil din nou, a gasi un drum care nu e drumul cel larg. Denise Levertov a scris despre asemenea experiente in poezia ei, “I Learned That Her Name Was Proverb”(‘Am aflat ca numele ei este Proverb’):

Unul din numele care descriu forta care ne conduce spre profunzimi e Poezia. Desigur, poezia nu poate salva pe nimeni ca gest final. Am fost creati sa-L cunoastem si sa-L iubim pe Dumnezeu. De aceea, miscarea ‘Arta pentru Arta’, care s-a manifestat la sfarsitul secolului al XIX-lea si care a contribuit la poezia americana confesionala, era cat se poate de eronata. Arta nu poate reprezenta totul. Insa poezia poate fi un mod de a spune adevarul in credinta. Poezia are puterea de a ne indeparta de mania vitezei si apropia de tacerea in care sa Il auzim pe Dumnezeu vorbind.



Terorismul globalizeaza suferinta: America se alatura natiunilor mai in varsta



Frumusetea pe care o vedem in jurul nostru ne copleseste cu bucuria campiilor si a curcubeelor, a crinilor si a minunilor naturale, dar lumea este de asemenea distrusa de razboaie, crime si saracie. Americanii stiu bine acest lucru, insa ne pricepem de minune sa il trecem cu vederea. Nu prea stim sa empatizam cu suferinta altor popoare. Nu prea ascultam multe stiri internationale. De exemplu, am auzit prea putin despre criza luarii ostatecilor romani. Nu prea ascultam stiri despre conflictul din Sudan. Teritoriul nostru se intinde de la oceanul Atlantic la cel Pacific, de la Mexic la Canada. Vorbim toti aceeasi limba. Ca sa facem calatorii, nu e nevoie sa trecem granitele nationale sau sa schimbam bani. Ne izolam si, pentru ca am fost suficient de norocosi ca sa nu trecem prin razboaie in ultimii 150 de ani, avem impresia ca lucrurile stau, in general, bine. Cei mai multi dintre noi suntem preocupati sa ne urmam Visul American – visul ca nimic nu merge prost, ca orice ar merge prost
se poate rezolva; ca, daca nu se poate rezolva, nici nu e important. Cel putin asa stateau lucrurile pana in acea zi frumoasa de toamna din 2001, cand turnurile World Trade au fost lovite. Acel eveniment a aruncat o lumina diferita asupra Visului American. Daca asta s-a putut intampla, ce altceva mai poate urma? Si cred ca deodata am inteles ceva ca si natiune. Suntem vulnerabili. Nu suntem in siguranta. Nu suntem in siguranta in America. Oamenii ne urasc. Se poate intampla ceva si mai rau. Viitorul nu e chiar asa roz. Pe soare s-a pus o pata. In inimile noastre este de asemenea o pata neagra. Stiu ca nu e ceva nou pentru voi si ma gandesc ca poate suna imatur ce spun.

Voi cunoasteti de mult timp ceea ce multi americani abia acum invata. Romania a trecut destul de recent printr-un lung cosmar politic. Ca si crestini, am trecut recent prin Postul cel Mare. Chiar si Isus, care avea toata puterea si nu a facut nimic gresit, a suferit. Si noi suferim. Intr-o zi, vom muri. Bineinteles, intr-o anumita masura, americanii au stiut dintotdeauna acest lucru. Insa in America, era mai usor s-o uiti. Dupa 11.09., ceea ce stiam ca american s-a intersectat cu ceea ce eram ca si crestin. Ceva merge prost si e important; ne afecteaza si nu poate fi rezolvat.



In zilele imediat urmatoare zilei de 9 septembrie, crispati si raniti, multi americani – si unii care nu s-au gandit inainte la poezie – au apelat la ea ca sa inteleaga ce se intamplase. Ma gandesc la studentii de la cursul de ’Introducere in poezie’ pe care l-am predat in acea marti la ora 2 dupa-amiaza. Stiind ca unii parinti ai acestor stundenti locuiau in New York si ca se putea sa fi murit in acea dimineata, am scris email-uri studentilor, spunandu-le ca nu e obligatoriu sa vina la curs. Le-am transmis ca eu voi fi acolo oricum, in caz ca vor dori sa ne adunam. Desi poezia nu a interesat pe mai mult de jumatate din ei pana atunci – cursul era obligatoriu – aproape toti au venit. Multi dintre ei au dorit sa vorbeasca si cel mai indraznet mi-a cerut sa citesc cu voce tare poeziile, iar apoi mi-au spus ca le-au placut. Mai tarziu, mi-au cerut sa aduc poezii care tratau mai direct suferinta si razboiul. Eram uimita de felul in care stundentii au descoperit ca poezia oferea un odgon
de salvare pe cand se adanceau in vartejul acelei catastrofe. Nu cred ca acest eveniment a fost singular in salile de clasa din intreaga tara.

Billy Collins, care era in acea vreme poetul laureat al Americii, a fost citat de revista  New York Times recomandand oamenilor sa citeasca poezie. Spunea: incepeti cu Psalmii. Cred ca are dreptate. Si, adaugam eu, invatati de la alte culturi care inca memoreaza poezie, care inca o pretuiesc. In ultimii doi sau trei ani, am fost incurajata de intelepciunea si credinta din poezia voastra. Vad dovada faptului ca alti americani citesc despre intelepciunea altor culturi care sunt mai vechi si cu mai multa experienta in privinta razboiului si tragediei. Mai multe poezii din alte culturi sunt traduse si citite acum in America. Desi nu totdeauna lasa impresia, cred ca America se afla pe drumul spre gasirea sufletului ei si ca linistea si transcendenta in poezie poate ajuta la acest lucru.



METAFORA SI VOCEA: POSIBILITATEA UNEI LIMBI MONDIALE



Cred ca metafora e cea care permite transcendentei sa patrunda in poezie. Metafora e un ciocan care sparge violent suprafata iluziilor noastre materialiste zilnice. Poezia spune ca lucrurile nu sunt asa cum par. E mai mult decat ceea ce izbeste ochiul. Si fizicienii spun asta. Scaunul pe care stai e compus din atomi care se afla in miscare. Sincer, mi se pare putin probabil, dar cred, totusi, ca e asa. La fel ca fizicienii, poetii – chiar daca nu intentioneaza – transmit faptul ca e ceva mai mult decat ceea ce se vede cu ochiul liber.



Prin metafora, ma refer la abilitatea limbii de a arata inspre ceva dincolo de ea, de a simboliza, de a se referi la alte intelesuri decat cel literal. Poezia traieste prin metafora. De aceea, orice ar spune un poet, orice limba ar folosi, cred ca poetul intotdeauna distruge lumea materiala si actul creatiei e intotdeauna directionat de speranta. Uneori simt ca metafora e una din dovezile existentei lui Dumnezeu.



Formula unei metafore e aceea a unei ecuatii: X=Y. Sa spunem, luna atarna pe cer ca o bucata de anafura. Insa cu riscul de a accentua peste masura evidentul, spun ca luna nu e ca o bucata de anafura. De exemplu, pentru ca e prea mare pentru a fi tinuta in mana, iar anafura nu straluceste. Deci, X nu e doar ca si Y, dar e complet diferit de Y.



Intr-o metafora, primul termen – X – e cel dat. Al doilea termen – Y – trebuie sa-l defineasca pe X. Insa  Y nu doar il defineste. Il dezbate. Daca luna e ca o gaura sus pe cer, e clar. Daca luna e ca o bucata de anafura, asta e cu totul altceva.



Insa Y merge dincolo de dezbatere. Da nastere unei mici explozii in cititor, a carui minte trebuie sa sara peste circuitul stricat dintre X si Y. Atunci cand citesti o metafora, vezi pentru o clipa doi termeni total diferiti uniti laolalta ca intr-o casatorie si intelegi adevarul, care e un al treilea lucru, dincolo de fiecare din cei doi termeni.



Vad aceasta licarire dintre cei doi termeni ca o explozie a Transcendentului inauntrul nostru. Dumnezeu nu traieste INAUNTRUL imaginilor, dupa cum ne spune si prima porunca. Si, asa cum majoritatea din noi ne-am dat seama din experiente triste, impulsul uman de a se inchina oibiectelor duce la dezamagire. Insa avem nevoie de imagini cu care sa gandim chiar si daca e vorba de Dumnezeu. Asa ca ni s-a dat acest dar: prin miscare, alternand intre cei doi termeni ai metaforei, putem intrezari al treilea lucru, care nu poate fi gasit in niciunul din cei doi. Metafora aprinde lumea sensibila pentru a ne ajuta sa vedem adevarul – intelesul care nu poate fi inteles de simturile noastre in mod direct.



De aceea, desi persoanele sentimentale ar putea defini poezia in termeni sensibili ca „draguta” si „frumoasa”, nu e vorba de nimic ornamental aici. Mecanismul puternic al metaforei a fost construit pentru a extrage o incarcatura serioasa de inteles.



Asadar, daca metafora uneste toi termeni diferiti, daca e dubioasa alaturarea, atunci de ce o credem cand o citim? Probabil pentru ca vocea unui poet bun e atat de intima incat nu-i putem rezista. Imi amintesc foarte bine de prima data cand am simtit poezia atingandu-ma si tragandu-ma in cercul ei. Aveam aproximativ douazeci de ani, tocmai ma indragostisem si citeam John Donne pentru prima data. Primele versuri din ‘The Sun Rising’ (Rasaritul soarelui) aproape ca m-au ridicat din scaunul pe care stateam in biblioteca:



Batrân ce alta treaba n-ai decât cu taraboi

De prin ferestre, prin perdea sa stai sa tipi la noi?





Desi am inteles nemultumirea ca zorii veneau prea devreme, nu m-am gandit ca ar putea constitui un subiect de dezbatere literara. Cand l-am auzit pe John Donne, de acum 300 de ani, insultand soarele, mi-a placut atat de mult, ca m-as fi dus cu el peste tot. De atunci, deseori mi s-a intamplat sa fiu fermecata de vocea unui poet bun. Ascultati-o pe Mary Oliver in ’One or Two Things’ (Un lucru sau doua):



Nu va e clar ca muschiul din padure,

chiar fara grai întreaga zi ar putea da lectii de rabdare?



Si iata un fragment din Stephen Dunn in After the Argument (Dupa cearta):



Cine a vorbit primul va pierde ceva

aceasta era regula prosteasca

tacita.



Fiecare din aceste deschieri ma surprinde. In fiecare sunt invitata imediat intr-un loc foarte personal si aparent neliterar, unde poetul vorbeste cu incredere in sine, cu autoritate. Acesti poeti stiu ca spun adevarul, pentru ca poetii stiu de la inceputurile poeziei ca le sunt date aceste adevaruri pe care ei le spun. Grecii credeau ca poezia provine de pe muntele Olimp. Milton si Spenser credeau ca provine de la Duhul Sfant. Noi credem ca suntem canale prin care vorbeste Duhul Sfant. Acest lucru ne da incredere atunci cand vorbim intr-o lume care e aproape in intregime prozaica. Trebuie sa stapanim tehnicile metaforei, dar trebuie de asemenea sa avem credinta pentru a avea autoritate ca poeti, astfel incat sa avem voci care sa-i faca pe cititorii nostri sa creada si sa afectati de aceea ce spunem.


POEZIA CA O ALTERNATIVA GLOBALA LA RAZBOI

Cum ar putea aceasta voce, atat de personala, sa traverseze barierele culturale si sa devina globala? Oare nu tocmai pentru ca o voce e personala poate deveni universala? Cred ca o poezie buna vorbeste despre cum e sa fii un spirit care locuieste intr-un trup. Despre acest lucru scriem noi. Noi suntem spirite care locuiesc in trupuri. Ne iubim copiii. Simtim foame. Suferim. Uneori, simtim bucuria invierii. De aceea putem vorbi unul altuia prin poezii dincolo de granitele nationale.

Daca toate poeziile se folosesc de metafore si poezia vorbeste despre experienta noastra umana, nu putem spune ca poezia are potentialul de a deveni o limba comuna? S-ar putea ca, din acest punct de vedere, poezia sa se apropie de stiinta mai mult decat credeam. Bineinteles ca de la cultura la cultura, intelesul metaforei nu se pastreaza exact. Insa cu o traducere atenta, majoritatea metaforelor pot traversa barierele culturale, purtandu-si in siguranta intelesul.



Daca citim poeziile celor din culturi diferite, vom avea parte de mai putine razboaie. Cand citesc o poezie, traiesc o mica parte din viata altuia, care e poate foarte diferita de a mea. Si nu ma refer doar la a acumula cunostinte noi despre acea persoana, ci la a traversa efectiv experienta lui. A privi dintr-un alt punct de vedere e fascinant. Ma determina sa empatizez. Empatia e ceva diferit de simpatie. Empatia nu e a-ti parea rau pentru cineva. E a simti efectiv impreuna cu el. Ca si cum as fi el. Empatia creeaza o intelegere atat de personala si primara, incat il face pe cititor mai incapator si mai iertator.

Dupa cum inteleg eu, empatia e lucrul la care s-a referit Isus cand a spus: „iubiti-l pe aproapele vostru ca pe voi insiva”. Pe noi ne iubim pentru ca intelegem motivele pentru care actionam in felul in care actionam. Cand ne iertam neajunsurile, o facem pentru ca ne intelegem limitarile. Mi se pare fascinant cum Isus ne-a dat ca exemplu atitudinea fata de propriul comportament; ca el sa fie masura cu care sa masuram relationarea la ceilalti. Trebuie sa ne iubim pe noi ca sa putem sa-i iubim pe ceilalti. Si acest fel de dragoste chiar are puterea de a opri razboaiele, de a vindeca foametea, de a aduce pacea......"

apropo de patapievici, nu stiu sursa initiala:



si parerea prof. univ. dr. adrian miroiu in observatorul cultural

Zooey, am citit ambele review-uri la cartea lui Patapievici si doar atat pot sa spun: doi catzei care latra. Patapievici are dreptate in ceea ce spune. Si are dreptate prin faptul ca scrierile lui au influentat profund noua generatie, au radicalizat pozitiile si au enervat mastodontii din fotoliile oficiale si privilegiate. Ca si Cartarescu, Patapievici este cu un pas  intaintea democratiei si consumismului modern, a discursului gregar. El este adeptul sinceritatii absolute, chiar daca asta inseamna caderea capetelor mari din BO, a asumarii responsabilitatilor si a revolutiei morale atat de necesare societatii romanesti.
Bravo lui. Bravo Patapievici. Bravo Cartarescu ! Romania are prin voi noi sperante de renastere. :D

motivatie: am pus articolul iaromirei popovici, pentru ca rubrica ei [bazar] e printre primele pe care le citesc intotdeauna in dilema. bine, se poate sa fie si din cauza ca incep sa citesc revista din spate in fata, da' nu mai conteaza. azi am vazut-o pe tvr cultural la o emisiune. e inteligenta si are un debit verbal de speriat ;)

Uite o poza de familie fff reusita. Cititzi si comentariile piperate.

http://www.ziua.ro/index.php

[dilema veche nr. 84]

Ce tablou de epoca....azi lipsesc putine lucruri...de ex .bivolii din dambovita...(desi acum uni bivoli au ajuns sa stea in fotolii)

Tom si Jerry nu mai au voie sa fumeze
Autoritatea nationala a audiovizualului din Anglia (Ofcome) a decis taierea scenelor în care celebrele personaje de desene animate Tom si Jerry sunt aratate fumând. Totul a plecat de la plângerea unei organizatii civice cum ca astfel de imagini pot influenta negativ adolescentii, iar dupa o investigare, Ofcome a decis sa impuna suprimarea cadrelor cu pricina. "Este adevarat ca e vorba de desene animate clasice, produse în anii '40, '50 si '60, într-o perioada când tutunul era în general acceptat. Acum însa, astfel de scene pot fi daunatoare" si-a justificat masura autoritatea de la Londra.

[ZIAR.COM]

http://www.ziar.com/articol-ziarcom.php3

well eu am vazut titlul topicului si nu m.am mai uitat la continutul sau.. atunci ar trebui modificat putin titlul..

Comorile Ierihonului

„Totul e admis in dragoste si razboi.” Ne-am putea
gandi ca Dumnezeu a actionat pe baza acestui
binecunoscut dicton cand si-a pastrat din Ierihon nu
doar aurul si argintul - obiecte de valoare
neindoielnica, ci si pe Rahav - persoana de moralitate
mai mult decat indoielnica, al carei mod de viata ar
fi sortit-o, in poporul si legea lui Israel, uciderii
cu pietre.

Aceasta femeie a pacatului e ferita de prapad si
primita in poporul ales, pentru ca a ascuns iscoadele
evreilor, intr-o imprejurare extraordinara, devenind
un fel de Schindler antic, in varianta feminina


Ne-am putea-o inchipui pe Rahav locuind in continuare
in mijlocul sau, mai degraba, in marginea Israelului,
un fel de matusa indepartata, saraca si ciudata, cu
ten tuciuriu si trecut dubios, primita in popor
dintr-o pripa a Domnului, in conditii de razboi, cand
totul e admis sau, cel putin, standardele Sale ferme
se mai „relaxeaza”.

E lesne sa ne-o imaginam pe Rahav locuind cu toti ai
ei la periferia taberei, intr-un cort de imprumut,
asezat cat mai departe de Cortul intalnirii si
starnind, prin simpla-i existenta, stanjeneli si
cotiri de discutii - un subiect penibil, pe care
parintii il ascund cu grija de urechile copiilor. Daca
Scriptura n-ar mai spune nimic despre ea, am considera
aceasta tacere o chestiune de bun simt.

insa, ca si de-atatea alte ori, respiram de pe
paginile Bibliei nu bunul simt al omului, ci simtul
divin al Celui care a inspirat-o. Dumnezeu nu se
sfiieste sa aduca vorba de Rahav, nici chiar in cele
mai solemne si mai importante dintre discutii. Femeia
pacatului primeste un loc de onoare in galeria eroilor
credintei din Evrei 11 iar evanghelistul Matei, care
ne arata adesea va prin venirea lui Mesia promisiunile
Vechiului Testament s-au implinit, o include pe Rahav
in genealogia Mantuitorului.

Vedem astfel ca acceptarea ei in poporul ales a fost
deplina si desavarsita iar Dumnezeu a transformat
femeia pacatului intr-o femeie a credintei si
binecuvantarii. Rahav primeste harul de a fi sotie si
mama si slava de a deveni bunica a regelui David si
strabunica a Celui care va purta pe lemn osanda si
pacatele tuturor – chiar si ale celor prea
respectabili ca sa o poata privi in ochi.

Dumnezeu isi pecetluieste alegerea prin aceasta
schimbare de destin, aceasta intoarcere de 180 de
grade, care ilustreaza dramatic adancimea harului si
inaltimea rascumpararii, intr-un caz aparent la fel de
lipsit de speranta ca si cetatea data spre nimicire.

Reconfirmata de Scriptura, alegerea lui Dumnezeu din
Iosua 6, se dovedeste a nu fi fost pripita, cu
jumatate de inima sau silita de imprejurari. Oare nu
ar trebui sa credem, mai degraba, ca imprejurarile
insele s-au tesut ca urmare a alegerii suverane a
Dumnezeului care cunostea inima lui Rahav, mult
inainte ca Iosua sa ajunga la portile cetatii?

Privind la ce si-a pastrat Domnul din Ierihon, invat
ca am nevoie de simtul divinului pentru a vedea,
dincolo de aparente, comorile ascunse chiar in cei mai
dispretuiti dintre oameni. Iar curatenia de toamna in
viata, trebuie s-o fac neaparat cu minte reinnoita si
inima curata, ca nu cumva sa pastrez, ca Acan, din
cele date spre nimicire. si nici sa nu arunc, din
neglijenta, prejudecata sau nebagare de seama vreo
comoara a Domnului.

Iar la urma de tot, cand trambita va suna si Ierihonul
acestei lumi va fi dat spre nimicire, voi afla in
sfarsit, ce va pastra Domnul din viata mea, pentru
visteria Lui...

Articol de Andreea Luncan