- Dragostea ? - zise ea - Nu este decat o stratagema a naturii care tine sa rada de noi. El imi va spune ca sunt totul pentru fiinta lui. Asta va dura sase luni, un an, daca dau o mana de ajutor hazardului. Nu de mine are nevoie, ci de tineretea, misterul pe care le reprezinta pentru el. Si dupa ce va trece aceasta perioada ... Ce se intampla dupa aceasta perioada ? Spune-mi tu, care stii. Am nevoie sa o stiu si eu.

- Cand s-a stins minunea dorintei, cand, intr-o zi, in lumina cenusie a zorilor, te vei trezi batand in lung si-n lat, ratacita, locurile care ti-au fost candva familiare si cautand lucruri pierite ca nalucile, iti va ramane ceea ce exista deja inainte de nasterea dorintei. Daca nu va lega decat pasiunea, sa va ajute Dumnezeu! Daca nu v-ati cautat decat fericirea, vai de voi, sarmanii! Caci nu ne putem darui reciproc fericirea. Ceea ce ramane dupa dorinta nu depinde de ceea ce ati fi voit, ci de ceea ce sunteti. Daca indaratul indragostitului se afla un om adevarat, daca in spatele iluzoriei zeite bolnave de amor era o femeie dreapta si sensibila, atunci viata va fi inaintea si nu in urma voastra.

A iubi inseamna sa daruiesti, nu sa primesti. Eroarea in care cade majoritatea omenirii este de a ignora ca bucuria se afla in munca si nu in salariul ei, in joc, nu in punctul marcat, in desfasurarea partidei si nu in victorie. Catzaratorul cheltuieste toata osteneala pentru a atinge piscul, nu pentru a-l lua in stapanire. Nebunii se casatoresc calculand avantajele ce le vor obtine de pe urma casniciei: chezasii care se vor spulbera in neant. Iar rasplatile casniciei se numesc munca, datorie, raspunderi.
Exista nume mai frumoase pe care le poate primi o femeie decat cele de zeita, inger, stea si regina a inimii; sunt sotie si mama. Casnicia este un sacrificiu. Daca este o capcana a naturii, este o capcana care ne sileste sa ne supunem vointei cerului.

Se asternu o tacere care starui un timp, caci luna, dupa ce trecuse de padure, scalda din nou campiile in lumina ei.
- Asadar amorul este inutil. Ne-am descurca mai bine fara el, am alege mai intelept. Dar daca inseamna o stare trecatoare, care este ratiunea de a fi a amorului ?
- E la fel cum ai intreba care este ratiunea vietii. Si viata este o stare care ne chinuieste un moment, apoi trece. Dar poate ca insusi chinul isi are folosul lui. Eruptiile vulcanului sunt necesare. Fara ele solul ar ramane prizonierul stancii si nu si-ar indeplini functia. Sub floarea care se ofileste, fructul se leaga si se dezvolta. Iar indragostitul tremurand devine ajutorul, consolatorul si reazimul.
- Dar mai sunt si cei care dau gres. cei care au pornit la drum cu chipul luminat de buna credinta si care sfarsesc prin a se uri.

Atunci i-am istorisit povestea unui barbat si a unei femei care se iubisera si nu se incumetasera sa isi marturiseasca simtirea. Viata ii despartise vreme indelungata. Intr-o buna zi se reintalnisera, amandoi liberi, amandoi independenti. Atunci barbatul voise ca, in sfarsit, sa-si uneasca destinele. Femeia il mai iubea, dar cum invatase sa se teama de inevitabilele deziluzii aduse de viata in comun, il refuza pentru a pastra pana la capat vechea lor iubire.

Se asternu din nou tacerea.
- Crezi ca a facut bine ?
- Habar n-am. Nu exista legi generale imuabile. Nu exista decat reguli care variaza pentru fiecare dintre noi. Toata arta casniciei, dupa cat imi pare, consta in a merge in pas cu tovarasul de drum. Asta presupune rabdare, precum si indulgenta si stapanire de sine. Trebuie sa lasi deoparte orice orgoliu prostesc si sa recunosti ca ochii mai putin partinitori decat ai nostri ne pot vedea defectele. In sfarsit, asta cere bun simt, buna dispozitie si curaj.

Jerome K. Jerome - "Vacanta cu copiii mei"

« Renunta la tine si-ti vei descoperi adevarata fiinta. Pierde-ti viata si o vei salva. Supune-te mortii, moartea ambitiilor si dorintelor tale de fiecare zi....supune-te ei cu fiecare fibra a corpului tau si vei afla viata vesnica. NU pastra nimic pentru tine. NIMIC din ceea ce n-ai daruit nu-ti va apartine cu adevarat. Nimic din ceea ce n-a murit din tine nu se va ridica vreodata  din morti.Cauta numai la tine insuti si vei afla pana la urma doar ura, singuratate, disperare, furie, pieire si descompunere. Priveste insa la Hristos. Il vei gasi pe El, si vei gasi TOTUL o data cu El »    C.S.Lewis.

"Ce-i important? Sã lasi un nume bun. Sã fii împãcat cu propria-ti constiintã. Sã mori în pace si linistit, fãrã a fi supãrat pe tine însuti.
Da. Insã dupã ce vei fi izbîndit mãcar putin în lumea aceasta. Desi în lumea aceasta Isus Hristos a fost învins. Evangheliile sunt relatarea unui imens si tragic esec. Crucea e suprema neizbîndã. (Viata lui Isus Hristos e istorisirea unui esec paradoxal transformat de bisericã într-o absolutã biruintã.) Si totusi ce zice Isus Hristos? Zice: „îndrãzniti, eu am biruit lumea.” Infrîngere? Biruintã?

A nu, sã nu ne lãsãm amãgiti. Galileanul a învins, a învins! La biruintã îsi cheamã oamenii, pe cei bãtuti îi face de rusine si-i azvîrle în iezerul de foc ori afarã în întuneric, unde-i scrîsnirea dintilor. Fãrã milã. Dur. Aspru.
Sã iau si eu aminte, prea putin credincios ce sunt. (Dar pustnicii, cei care au renuntat la toate? Cum de pot fi socotiti biruitori?
Pot, deoarece biruinta lor constã în a fi izbutit sã renunte.)"

Nicoale Steinhardt

Care dintre faptele muritorilor a fost plãnuitã oare cu atîta chibzuintã, încît sã nu se expunã atacurilor unor detractori? Pe cine îmi vei da de exemplu, scãpat de aceastã pacoste? Christos a fost ponegrit de cei pe care venise sã-i mîntuiascã si pînã la urmã a fost ucis. Cu mine lumea se poartã bine, dacã, neavînd a mã teme de securi, neatins de vergi, sînt atacat cu cuvinte. Dacã n-as bãnui cã cei din vechime au fost poate mai necrutãtori la vorbã, as spune cã nici o epocã n-a fost vreodatã mai rea de gurã ca a noastrã. Îti voi povesti una din istorioarele cunoscute în popor, dintre cele cu care babele obisnuiesc sã însele noptile de iarnã, în fata vetrei.

Un bãtrîn cãlãtorea cu fiul sãu de vîrsta adolescentei. Aveau amîndoi un biet mãgãrus, cu care îsi usurau pe rînd truda drumului. Cînd tatãl era purtat de mãgar, iar fiul îl urma pe jos, cei întîlniti în cale îi luau în rîs: „Iatã, spuneau ei, cum un amãrît de bãtrîn, cu un picior în groapã si bun de nimic, în vreme ce se îngrijeste de el, îl dã pieirii pe frumosul tînãr”! Bãtrînul a coborît si tînãrul, fãrã voia lui, i-a luat locul. Bombãnea atunci multimea trecãtorilor: „Iatã cum un tînãr lenes si în toatã puterea, rãsfãtîndu-si propria trîndãvie, îsi ucide tatãl sleit de puteri”! Biruit de rusine, fiul îsi constrînge tatãl sã urce pe mãgar. Purtati astfel amîndoi de un singur patruped, au întetit bombãneala si indignarea celor întîlniti. La ce s-o mai lungesc? Fiindu-le lehamite de aceste vorbe, se dau jos amîndoi si îl urmeazã la pas pe mãgar. Atunci însã, o batjocurã mai cumplitã si un rîs mai sfruntat s-a abãtut asupra lor: „Doi mãgari nu se crutã pe ei, ca sã-l crute pe altul”. Atunci tatãl spuse: „Vezi, fiule, nu poate exista nimic, care sã fie pe placul tuturor. Noi sã ne reluãm mai bine vechiul nostru obicei, iar ei n-au decît sã-si pãstreze obiceiul de a comenta si ponegri totul!”
Nu voi mai adãuga ceva, cãci e de prisos; e o istorioarã din popor, dar cu tîlc. Cu bine!

 Francesco Petrarca

Şi eu sînt un om greoi de munte, ca Eminescu, fără să am îndrăzneala să mă compar cu el – un pisc. Dar şi eu sînt un om greoi de munte; şi de aceea, nimic nu se desface cu suflu de destin dacă mă uit în trecutul meu, cu suflu de destin în mod necesar, ci totul este întîmplător. De aceea am fost condamnat să condamn adevărul. Nu sînt spontan, caut continuu, nu sînt vizitat de inspiraţie, totul e iniţiere, efort continuu raţional, că asta e iniţiere, căutare personală; caut metodologic mereu o cale către adevăr şi nu ajung deloc la el. Şi pînă la urmă mă rezum la ce se întîmplă în templu, în biserică, în materie de adevăr. E vorba de adevăr, nu e vorba de comoditate. Că sînt incomod, că sînt bătrîn, că biologia vîrstei mi-a luat unele virtuţi pe care le-am avut în tinereţe, asta nu mă deranjează. Ceea ce mă deranjează enorm, e că nu ajung la adevăr căutîndu-l. Fiindcă cel care-l caută nu-l află, şi-l caută neaflînd şi, vorbind socratico-creştin, ştie neştind.

Deşi sînt bolnav şi neajutorat, nu îmi pare rău că exist. ÃŽncerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Ştiţi de ce?
Pentru că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă pesimismului de a mă autonega este evidenţa existenţei mele. Omul care se sinucide n-a constatat că e om. N-a reuşit să intuiască existenţa sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide – indiferent de starea mea, sănătate sau boală – fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Şi nici n-am să plec de voie din ea. Ăsta este jocul fundamental al existenţei mele.

Am devenit un gînditor creştin cînd mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sînt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur. Cînd mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.

M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu cînd te aşezi la masa de scris cum scrii? – Sînt emoţionat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalităţii. Urmăresc să nu fiu original şi să fiu cuviincios. – Eşti inspirat? – Nu, nu stă niciodată un zeu în colţul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte neliniştit. Eu, care sînt creştin… Am două nelinişti; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertenţă terminologică şi nici o impietate.

Petre TUTEA - Cugetari memorabile

"Inima lui Isus a fost perna crestinilor. Ah ! cum ii inteleg pe acei mistici ce doreau a dormi pe ea !..... Dar indoielile nu ma pot duce mai departe de umbra inimii Lui. Singurul meu adapost sunt umbrele ceresti" Emil Cioran – Lacrimi si sfinti  -

Initial am fost vechili :Dumnezeu, potrivit Genezei, ne-a lasr lumea in grija. A Deo in curram spune Calvin in Institutio. NUmai ca nu am ramas vechili, ci am vrut sa ajungem stapani. Si am ajuns, numai ca, nota bene, pe o lume creata. Suntem stapani peste o lume pe care nu noi am facut-o, dar cu care, dupa ce ne-am ucis Tatal (Gott ist tot), am ramas in brate. Am ramas de capul nostru. Iar ratiunea noastra e cea care face legile. Suntem ca adolescentii care raman singuri in week-end si isi fac de cap. Traim fara Dumnezeu, singuri, de capul nostru.
Ramanand cu natura in brate, ne-am grabit, cu ajutorul tehnicii, s-o evacuam. De fapt, noi traim intr-un univers al tehnicii. Totul in jurul nostru e tehnica. Natura a fost relegata in tarcuri : parcuri, rezervatii, gradini parcelate la maginea oraselor etc. Natura nu ne mai ; e in alrta parte, trebuie sa ne ducem la ea. [....] IN sfarsit, fara Dumnezeu si fara natura fiind, suntem in plin social. In modernitare, traim in orase, iar orasele se fac prin “libera asociere”. Suntem societari, dar nu ca apropiati, ci ca contigui. Suntem pur si simplu unii langa altii, fara sa fim neaparat unii laolalta cu altii. Acesta este rezultatul lumii moderne in care traim. El este rezultatul progresului, adica al    inaintarii care isi are intotdeauna pretul intr-o pierdere. Dar noi nu mai avem ochi pentru ceea ce se pierde. [....] Dar pana unde se poate progresa ? Pana la capt ? Dar care capat ? Si la ce bun ? Bunul omului ? Dar care om ? Aceste brute care ne inconjoara ? De ce, in fond, vrem sa progresam ? Sa luam de pilda un televizor : el este o realizare colosala a intelectului, dar totul se relativizeaza cand incepi sa te uiti la el. Pentru a ne uita la Rai Uno i-au trebuit stiintei si tehnicii atatea milenii ? Fiecare va avea insa un raspuns : medicul iti va spune ca progresam pentru a ne trata din ce in ce mai bine, omul politic iti va invoca, dupa caz, tot felul de alte lucruri. Noi toti traim in paradigma stiintei moderne. Toti oamenii, indiferent ce fac, concep lumea potrivit stiintei moderne. Dar putem crede in stiinta fara a sti unde ne va duce ?
Constituita intr-o lume care ne cuprinde pe toti, tehnica a ajuns sa reprezinte....o deviere generala a umanitatii de la instinctele ei fundamentale – de la instinctul de conserva cel putin, de vreme ce tehnica a ajuns in punctul in care se poate intoarce impotriva noastra. Am inceput deja sa pierdem, in chip iremediabil, specii de animale si plante. Am inceput sa pierdem si stranietate celuilalt in marile aglomerari urbane. Ceea ce noi pierdem acum, pe acest pamant, nu este un pret prea mare ? Aici am vrut sa ajungem, aici ne-a adus dorinta pustiitoare de adevar ? Aici duce drumul inceput in gandirea filozofilor greci ? Toate aceste intrebari nu sunt intrebarile omului de stiinta. Si nu par a fi nici a nostre. Stiinta moderna este metafizica acestor vremuri. Si ea este, asemeni oricarei metafizici, intoleranta si suspicioasa.
Cat de mare e pericolul autodistrugerii ? Nu stim. Ce putem face pentru a preintampina o catastrofa ? Partide ecologice ? Tratate de dezarmare nucleara ?  Sau trebuie pur si simplu sa recunoastem ca nu stim care e telul progresului nostru stiintific si tehnic ?  ........
Cine dintre generalii romani ar fi crezut ca va veni un ovrei sarac, baiat de tamplar, care va schimba totul ? Cine din mai marii afaceristi de la inceputul secolului XIX ar fi crezut ca un om lipsit de averi, care scria de zor la o masa din British Musem, pe nume Karl Marx, va schimba lumea prin gandirea sa ? Cineva, cred din adanc, va veni intr-o zi si va regandi integrarea omului in lume. Si gandirea lui va fi sansa noastra.
( Alexandru Dragomir -  Crase banalitati metafizice)  
Acel "Cineva" este, Fiul de tamplar :D. (Nota mea)

marius, nu conteaza cu ce incepi... numa' incepe. eu iti propun sa incepi cu proust, ca e pe lista mea, dupa alte doua carti care stau la rind. si poate fac o rocada, cine stie...
eu n-am gasit nici o zoe in 'idiotul'... crezi ca n-as fi remarcat? :P

Ooops. Cred ca ma gandeam la tine cand am scris. Nu stiu ce mi se intampla in ultimul timp, sunt cam neatent.
Era vorba de Nastasia, prietena lui Rogozin.
OK, am sa vin cu acel fragment, trebuie sa-l traduc. Este superb.
 :oops:

sau ziceai de proust?

Ai si "In cautarea timpului pirdut" tradus in romaneste ?
 :P

Un fragment din articolul lui H.R. Patapieivici aparut in nr.54 al revistei Dilema veche, articolul intitulat "Bisericile si secularizarea":

Andrei PLESU - Despre ingeri [continuare]

'Pentru a urca, in ierarhia perfectiunilor, de la ‘a fi’ pur si simplu la ’a fi viu’ pur si simplu, trebuie sa trecem de la regnul mineral la cel vegetal. In planta, calitatea de a fi viu se exprima in toata generalitatea ei. Pe fondul sec al mineralitatii, lumea vegetala este o uriasa, multicolora explozie a vietii, in inocenta ei primordiala, in bogata ei generozitate. Prin urmare, asa cum regnul mineral imita dimensiunea ‘existentului’ din Dumnezeu, regnul vegetal imita dimensiunea ‘viului’ din Dumnezeu. Dar vitalitatea vegetala, este totusi una pasiva, un soi de somnolenta euforica, o reverie. Abia cu regnul animal intram in sfera unei vitalitati active, ofensive, incluzind miscarea exterioara, dar si pe cea interioara, a instinctelor si afectelor primare. In regnul animal se regaseste, asadar, un nou nivel al perfectiunii divine: nivelul vietii active, al existentei animate. Nu e greu de anticipat ce urmeaza. O noua treapta  spre aproximarea perfectiunii dumnezeiesti va fi, pe de o parte, dimensiunea spirituala a actiunii si, pe de alta parte, viata contemplativa, adica dimensiunea spirituala a non-actiunii. E vorba, in amblele cazuri, de spirit, adica de ceva care nu intra in scena decit o data cu regnul uman. In om, intilnim un cumul de calitati care se apropie decisiv de modelul divin, dupa chipul si asemanarea caruia a fost facut: a fi, a fi viu, a fi viu si activ, a fi viu si a faptui ca o fiinta a spiritului. Omul nu este insa Dumnezeu.'