Şestov, în Athène et Jerusalem, leagÃ¥ direct pÃ¥catul strÃ¥moşesc de tema cunoaşterii. PÃ¥catul e pofta de a şti, forma cea mai vinovatÃ¥ a concupiscenţei. „DacÃ¥ vei muşca din fructul acestui pom, vei muri“ — spune Domnul. „DimpotrivÃ¥, vei fi ca un Dumnezeu“, spune şarpele. Aşadar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, cunoaşterea înseamnÃ¥ moarte. Numai cÃ¥ ceea ce Şestov numeşte înţelepciune de tip „atenian“ pare sÃ¥ prefere punctul de vedere al şarpelui. Ca şi cum nu şarpele ar fi marele înşelÃ¥tor, ci Dumnezeu. Scolastica, filosofia modernÃ¥, ştiinţele repetÃ¥, dupÃ¥ Şestov, gestul pÃ¥cÃ¥tos al lui Adam: toate cultivÃ¥ euforia cunoaşterii.
ÃŽn litera sa, textul biblic (cel din GenezÃ¥) pare sÃ¥-i dea dreptate lui Şestov. Dar avem dreptul sÃ¥ fim atît de literalişti? Avem dreptul sÃ¥ anatemizÃ¥m cunoaşterea şi facultÃ¥ţile noastre de cunoaştere pînÃ¥ a le socoti manipulate ab initio şi integral de demon? Poate Atotştiutorul sÃ¥ urascÃ¥ ştiinţa? Şi poate Logosul sÃ¥ blesteme raţiunea? (Şestov dispreţuieşte, între altele, obsesia „atenianå“ a principiului contradicţiei. Dar nu recurge Isus cu strÃ¥lucire la el în episodul relatat în Evanghelia dupÃ¥ Matei, capitolul XII, versetele 25–28?)
ÃŽn realitate nu de cunoaştere în genere e vorba în textul biblic şi nici de vinovÃ¥ţia ei de principiu. Ceea ce rezultÃ¥ din pasajul în discuţie este mai curînd cÃ¥ singurul lucru riscant din Paradis este cunoaşterea. Din toţi pomii poţi gusta fÃ¥rÃ¥ grijÃ¥, numai din cel al cunoaşterii nu. Pentru a gusta, fÃ¥rÃ¥ pericol, din acesta din urmÃ¥, trebuie sÃ¥ ai îngÃ¥duinţa lui Dumnezeu, controlul lui. CîtÃ¥ vreme nu ai acordul divin, contactul cu fructul cunoaşterii e ucigaş. Cu alte cuvinte, cunoaşterea nu e legitimÃ¥, decît dacÃ¥ ţine cont de Dumnezeu. DimpotrivÃ¥, cunoaşterea autonomÃ¥, „liberå“, profanÃ¥ e vinovatÃ¥ şi, ca atare, mortalÃ¥. Nu existÃ¥ cunoaştere valabilÃ¥ fÃ¥rÃ¥ Dumnezeu — asta aflÃ¥m din GenezÃ¥. PÃ¥catul e tentativa creaturii de a cultiva cunoaşterea independent de autoritatea Creatorului. De aceea, acest pÃ¥cat nici nu poate fi rÃ¥scumpÃ¥rat decît prin gestul, de o divinÃ¥ vehemenţÃ¥, al ÃŽntrupÃ¥rii. CÃ¥ci în întrupare Dumnezeu şterge intervalul dintre cunoaştere şi propria Sa fiinţÃ¥. Spre a arÃ¥ta cît de intimÃ¥ e legÃ¥tura dintre cunoaştere şi prezenţa Sa, pedagogul suprem se aratÃ¥ lumii ca însÃ¥şi fiinţa cunoaşterii. Cunoaşterea devine o persoanÃ¥. Şi Persoana aceasta spune, pentru surzii şi smintiţii de tot soiul: Eu sînt calea, Eu sînt adevÃ¥rul, Eu sînt viaţa. Numai prin mine accesul la cunoaştere e rÃ¥splÃ¥tit prin adevÃ¥r şi viaţÃ¥. FÃ¥rÃ¥ de mine cunoaşterea duce la eroare şi moarte. Voi muri, prin Fiul meu, moartea voastrÃ¥, ca voi sÃ¥ nu mai muriţi de ea. Iar cine nu va pricepe nici acum cÃ¥ nu existÃ¥ adevÃ¥r în afara Mea, cine, vÃ¥zînd cu ochii trupeşti cÃ¥ Eu şi AdevÃ¥rul sîntem una, va continua sÃ¥ umble dupÃ¥ o cunoaştere goalÃ¥ de mine („sînt gol!“ — descoperise Adam prin cunoaşterea sa „liberå“), acela nu mai poate fi iertat: pÃ¥cÃ¥tuieşte împotriva Duhului Sfînt şi nu se poate aştepta decît la „plîngerea şi scrîşnirea dinţilor“, în „întunericul cel mai dinafarå“. Eucharistia, ca împÃ¥rtÃ¥şire cu trupul lui Dumnezeu, e singurul fel potrivit de a muşca din AdevÃ¥r şi de a rÃ¥scumpÃ¥ra astfel muşcÃ¥tura greşitÃ¥ a pÃ¥catului originar.
Şestov nu are, prin urmare, dreptate: nu e vinovat faptul în sine de a dori sÃ¥ cunoşti, ci faptul de a separa cunoaşterea de Dumnezeu. PÃ¥catul originar constÃ¥ în a-ţi închipui cÃ¥ poţi şti de unul singur, cÃ¥ poţi afla adevÃ¥rul pe cont propriu.

ANDREI PLEŞU, JURNALUL DE LA TESCANI, Humanitas, 1993

Scrisoare adresata de Al. Vlahuta fiicei sale, Margareta:

“Sa traiesti M. draga, sa fii buna, sa fii buna pentru ca sa poti fi fericita. Cei rai nu pot fi fericiti. Ei pot avea satisfactii, placeri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru ca mai intii cei rai nu pot fi iubiti, si-al doilea… al doilea, de! Norocul si celelalte ‘pere malaiete’ care se aseamana cu el, vin de-afara, de la oameni, de la imprejurari, asupra carora n-ai nici o stapinire si nici o putere, pe cind fericirea, adevarat fericire, in tine rasare si-n tine infloreste si leaga rod, cind ti-ai pregatit sufletul pentru ea. Si pregatirea asta e opera de fiecare clipa – cind pierzi rabdarea imprastii tot ce-ai insirat si iar trebuie s-o iei de la inceput. De aceea si vezi asa de putini oameni fericiti… atiti cit merita.
A, daca nu ne-am iubi pe noi asa fara de masura, daca n-am face atita caz de persoana noastra si daca ne-am dojeni de cite ori am mintit sau ne-am surprins asupra unei rautati ori asupra unei fapte urite, daca, in sfirsit, ne-am examina mai des si mai cu nepartinire [lesne-i de zis!], am ajunge sa razuim din noi partea aceea de prostie fudula, de rautatae si de necinste murdara, din care se-ngrasa dobitocul ce se lafaieste in nobila noastra faptura. Se stie ca durerea e un minunat sfatuitor. Cine-i mai deschis la minte trage invatatura si din nenorocirile altora.
Eu am mare incredere in vointa ta. Ramine doar sa stii ce vrei. Si vad c-ai inceput sa stii si asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai inceput sa te observi, sa-ti faci singura mustrari si sa cauti singura drumul cel adevarat.
Asa, M. draga, cearta-te de cite ori te simti egoista, de cite ori te musca de inima sarpele rautatii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspra cu tine, drepta cu prietenii si suflet larg cu cei rai. Fa-te mica, fa-te neinsemnata de cite ori desertaciunea te indeamna sa strigi ‘uitati-va la mine!’ Dar mai ales as vrea sa scriu de-a dreptul sufletului tau aceasta: sa nu faci nici o fapta a carei amintire te-ar putea face vreodata sa rosesti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici multumire mai deplina ca o constiinta curata.”

Odette: "Ti-e frica sa te indragostesti ? Ce hazliu este, cand eu nu caut nimic altceva, si mi-as da sufletul numai pentru a gasi putina dragoste undeva !"

Swann: "Eu stiu cum sunt femeile; tu trebuie sa ai o gramade de treburi de facut, si niciodata ceva timp liber."
Odette: "Eu ? N-am niciodata nimic de facut. Sunt mereu libera, si voi fi mereu libera daca ma vrei. La orice ora din zi sau din noapte vei voi sa ma vezi, numai trimite vorba dupa mine, si eu voi fi incantata sa vin."

Swann isi uita tabachera cu tigari la ceaiul de la Odette si Odette ii scrie: "Daca ti-ai fi uitat si inima aici, nu ti-as mai fi dat-o inapoi."

(Swann in love - M. Proust)

"Most of the big shore places were closed now and there were hardly any lights except the shadowy, moving glow of a ferryboat across the Sound. And as the moon rose higher the inessential houses began to melt away until gradually I became aware of the old island here that flowered once for Dutch sailors' eyes--a fresh, green breast of the new world. Its vanished trees, the trees that had made way for Gatsby's house, had once pandered in whispers to the last and greatest of all human dreams; for a transitory enchanted moment man must have held his breath in the presence of this continent, compelled into an aesthetic contemplation he neither understood nor desired, face to face for the last time in history with something commensurate to his capacity for wonder.

And as I sat there brooding on the old, unknown world, I thought of Gatsby's wonder when he first picked out the green light at the end of Daisy's dock. He had come a long way to this blue lawn, and his dream must have seemed so close that he could hardly fail to grasp it. He did not know that it was already behind him, somewhere back in that vast obscurity beyond the city, where the dark fields of the republic rolled on under the night.

Gatsby believed in the green light, the orgastic future that year by year recedes before us. It eluded us then, but that's no matter--to-morrow we will run faster, stretch out our arms farther. . . . And one fine morning----

So we beat on, boats against the current, borne back ceaselessly into the past."

F. Scott FITZGERALD - The Great Gatsby
regret ca nu am gasit varianta in romana, oricum originalul bate traducerea ;)

„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.
El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,
El este căminul şi masa voastră,
Fiindcă la el veniţi, asemenea flămânzilor, căutându-l pentru oaza de linişte.

Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzaţi acel „da” aşteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se nasc în tăcere şi se împart într-o bucurie mută.
Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absenţa-i, precum pentru alpinist muntele apare mai desluşit văzut din depărtarea câmpiei;
Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.

Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie;
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi fluxul;
Şi la ce-i bun prietenul dacă îl căutaţi doar spre pierdere de vreme?
Căutaţi-l întotdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu şi vidul din voi,
Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea.”

Kahlil GIBRAN - Profetul [Despre prietenie]

Aglaia catre print (idiot). Sau ce inseamna sa fii indragostit pana peste cap.
- il mistocareste cu poezia lui Puskin "Poor knight"
- ii trimite biletel sa nu mai vina la ea acasa niciodata
- la masa striga: N-o sa ma marit cu tine niciodata. La care printul raspunde: dar nici n-aveam de gand sa-ti propun.
- biletel: sa ne intalnim maine la 7 in parc la bancuta. lol
- vreau sa fug de acasa. Ma ajuti ? Printul ii spune ca ideea e absurda
- cum indraznesti sa-mi scrii o scrisoare de amor ? Printul explica ca nu e nici pe departe vorba de asa ceva, ci ca el ii scrie ei ca unei lumini. (?!)
- stii ca Ganya m-a cerut de sotie ? da, si ca sa-mi dovedeasca ce mult ma iubeste s-a ars la deget. Printul o prinde cu minciuna cand ii aminteste ca s-a intalnit cu Ganya si nu era ars la nici o mana. Aglaia admite ca a mintit.
- Miskin castiga in fata Aglaiei la carti si Aglaia isi bate joc de el. Printul pleaca si Aglaia plangand ii trimite un arici pe care il cumparase de la Kolea.
- seara la masa: ce, vrei sa ma ceri de nevasta ?
Printul spune: da, te iubesc foarte mult si intr-adevar iti propun. Dar ce, ai bani, ai avere ? Printul isi da seama ca este bataie de joc iar si se intristeaza. Agalia fuge afara plangand.

"Romeo: De pingareste mina-mi sfinta-ti mina
          Sa ierti acestor buze ale mele –
          Doi pelerini ce-s rusinati stapina –
          Cari c-un sarut pacatul vor sa-l spele.
Julieta:  Nu, pelerine, mina-ti vina n-are,
                      Caci pelerinii miinile de sfinti
                      Le-ating si ei, in loc de sarutare
                      Se-nchina si-si string miinile fierbinti.
Romeo: Dar sfinti si pelerini n-au gura oare?
Julieta:  Da, pentru rugaciune, pelerine!
Romeo: Ca sa nu-mi schimbi credinta-n disperare,
          Da voie gurii focul sa-si aline.
Julieta:  Stau nemiscati de-a pururi sfintii, chiar
          Atunci cind rugaciunea o-mplinesc.
Romeo: O, sfinta mea, stai linistita dar,
          Sa-mi curat vina, sa ma-npartasesc
          Si-al gurii tale har la gura-mi vina!"
                      [o saruta.]
W. SHAKESPEARE

pe.se. mie mi-e teribil de simpatica aglaia. in comparatie cu ea, nastasia pare stearsa de-a dreptul.

A sarutat sferele cantalupate umflate afinate impalidate aromate ale crupei ei, pe fiecare emisfera durdulie pepenie, in a lor adancitura matura in aur obscura, cu o oscilatie intunecata provocatoare mult prelungita a pepene inmiresmata.

Cand o luam spre Irlandadraga de ea. Plescaie-i pe plescaitori.

Ceata raului isi taraie incetisor serpii.

Alaturi o oglinda concava ii prezinta in fata portretul lugubriosului Booloohoom de demult pierdutul, nenorocitul-in-dragoste.

Vocea scazuta dulceaga strunindu-si strunele ghitarei: E o floare infloritoare - bluum.

Pat cel chel, ganganie gangava plictisita

Cu ochii ei de lup sticlindu-i

Dispretuitoare, se indeparteaza in pas mandru, ca o porumbita indopata, jucausa, umflata in gusa, fredonand duetul din Don Giovanni

Chicotind isi flutura ca un liliac salul si o ia la fuga. O bruta matahaloasa o urmareste topaind voiniceste dupa ea in cizmele lui inalte.

Pisica pasind cu grija pe zgura.


(Ulise - James Joyce)

"Cind un copil ii surprinde pentru prima oara pe adulti asa cum sint - cind in capsorul lui grav apare pentru prima oara ideea ca adultii nu au o inteligenta divina, ca nu intotdeauna judecata lor e dreapta, gindirea buna si vorbirea corecta -, atunci lumea lui se prabuseste intr-o panica dezolanta. Zeii se prabusesc si toate certitudinile dispar. Si un lucru e sigur: cind zeii se prabusesc, nu o fac pe jumatate, ci se sfarima de-a binelea, se fring sau se scufunda adinc in mlastina. Si e aproape imposibil sa-i ridici iar in picioare. Nu mai stralucesc niciodata. Lumea copilului nu mai poate fi refacuta in intregime. Va simti pina la maturizare aceasta durere. Adam a inteles cine era tatal sau."

John STEINBECK - La rasarit de Eden

Iubirea nu e un sentiment, ci o optiune.

(Campbell - pastor in Texas)

Alfabetul de carne

 
ÃŽncerc să scriu un jurnal al… scrierii iubirii.

Iubirea nu are sfârşit sau început. Iubirea se rosteşte pe Sine, iar eu nu fac decât să iau notiţe. Şi am un alfabet de carne cu care scriu. Un alfabet de carne învăţat de la mama şi tata. Alfabetul acesta vrea o iubire de carne despre care să scrie un jurnal de carne. Dar eu vreau să scriu un jurnal care să rămână, nu unul care să ardă. Focul, numai pe foc nu-l arde. Aşa că am luat Cartea ca să învăţ alfabetul de foc. Sigur că ceea ce e de carne va arde. De-aia miros eu aşa a mădulare mistuite!

 

De la focul săbiei învăpăiate a îngerului pus să păzească intrarea în Eden a oricărui om purtător al „cămăşii mânjite de carne”, până la focul judecăţii din urmă, focul a însoţit şi însoţeşte mereu credinţa adevărată. Şi focul este tot un simbol al Duhului Sfânt, în Scriptură. Căci alfabetul de carne are nevoie de simboluri. Cuvintele de carne nu sunt decât simboluri. Noi nu putem acţiona nemijlocit asupra realităţii. Doar „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător,  mai tăietor decât o sabie cu două tăişuri.” Focul poartă în el puterea de a construi sau de a distruge.

 

Pentru asta are nevoie de lemnele simbolurilor. „Focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc: în fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea-de-tot pe ele, şi să ardă deasupra grăsimea jertfelor de mulţumire.” Singura putere a cărnii – singura semnificaţie a alfabetului ei – este să ardă de mulţumire. Să fie „jertfa de bun miros” a recunoştinţei. Altfel, carnea piere, alfabetul ei se topeşte în inutilitate veşnică. Legea lui Dumnezeu e ca „Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc.”

 

Lui Moise „Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; şi iată că rugul era tot un foc şi rugul nu se mistuia deloc.” Atunci S-a descoperit Dumnezeu pe Sine. Combustibilul era El ÃŽnsuşi, de aceea nu se mistuia. „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât sa fie aprins chiar acum!” a spus Domnul Isus.

 

Ei, acum să te văd, alfabetule de carne!

Ionatan Piroşca

(fragment din cartea în pregătire “Jurnalul scrierii iubirii)