tu eºti altfel fãcutã decât mine. tu mã înspãimânþi.
tu eºti un monstru. mi-e fricã de tine.
ai lucruri pe care eu nu le am. ai sâni, de pildã,
ai tupeu.
ai o grãmadã de rochii, ai rude cu grade universitare.
ºi, doamne cum îþi picurã pãrul pânã pe ºale
ca un camion fructexport, fantomatic ºi moale
care ar trece pe dorobanþi.
ºi ai ºolduri, ºi ai pandalii, ai amanþi...

inconºtientul tãu trebuie sã fie aºa uriaº
încât ar putea sã reducã el singur diferenþa dintre sat ºi oraº
sã punã capãt valului de violenþã ºi pornografie
cu doar un gest, sau o alifie.
nu, dacã tu ai fi un film documentar despre valenþele elementelor chimice
iar eu o tablã pe-un acoperiº de siloz
tot n-am fi fost aºa de strãini
în realitatea cu atheneuri, caberneturi, maºini.

tremur când mã atingi. mi se face rãu când îþi aud vocea la telefon.
de ce trebuie sã existe o fiinþã ca tine?
ºi de ce trebuie acum sã nu mai existe?
bestie, pistruiato ºi fufo,
feregea peste maxilare de tinichea,
gâsco.

Mircea Cãrtãrescu

Iubitului...
de Daniela Voicu

Dacă există ceva real în viaţă
este iubirea ce ţi-o port,
Atât de puternică simţire
ce mă face
uneori să zbor...
Iubitule , mi-ai dat un suflet ce
îl ţin ascuns , adânc într-un loc
de unde nimeni nu-l poate lua,
răni , ori ucide...
Iubitule , ţi-am scris
cuvinte de iubire în mii de sensuri
şi culori
Pictate suave pe pielea ta,
Cuvinte care nu mai dor.
Iubitule,
Iubirea mea
Este ca un dans de magnolii,
pe care
dorinţa le poartă uşor
peste genele tale.
Magnolii pe care ,unele,
mi le prinzi în păr
atunci când mă săruţi.
Azi am înţeles iubirea
şi ce înseamnă viaţa fără tine:
Eu nu sunt eu de nu eşti tu,
Nu sunt nimic.
Iubitule ,
mărturisesc: Există realul!
Noi! Noi suntem iubirea!

CE DOR MI-A FOST DE TINE !!!

Te-am visat
încarnată în două trupuri...
Într-un trup erai tu
aşa cum eşti:
cu defecte şi calităţi,
cu zâmbet şi tristeţe...
În alt trup erai tot tu
dar aşa cum îmi doresc...
ideală şi indestructibilă.
Mă certam cu tine,
cea reală şi îţi spuneam că
am să te las pentru alta
mai bună, mai evoluată...
te loveam cu amalganul
de cuvinte negândite,
încercam să te lovesc
cu neputinţele mele,
să-ţi spun că totul
s-a sfârşit....

Apoi am căzut pe scări
rostogolind cu mine
toate amintirile, dorinţele
şi iubirea...
Când m-am trezit
am văzut în spatele meu
un lup fioros cuibărit
în intuneric...
Am început să alerg,
să ţip după ajutor...
fără să mă mai uit în spate,
dar parcă vocea mea
era într-o colivie a
tăcerilor asurzitoare,
buzele mele pecetluite
cu lacăte de plumb...

Îmi părea că am alergat
sute de kilometri,
prin văi singuratice
şi munţi solitari,
prin poieni ademenitoare
şi străzi pustiite...

Într-un final,
am ajuns într-un bloc,
am urcat în lift şi am apăsat
pe un buton care era unicul...
am ajuns la un etaj
care avea un singur apartament...
tot lângă scări...

Mă târam agonic,
uitasem cine sunt,
de unde vin
şi încotro mă îndrept...

Am scrijelit uşa
de lângă scări
şi mi-ai deschis tot tu,
cea ideală...
Era atâta farmec în ochii tăi,
atâta subtilitate în aura ta,
îmi era atâta dor de tine,
deşi te vedeam pentru
prima oară.

Am adormit de îndată
ce m-ai luat în braţe,
dar parcă te vedeam de
undeva din astral
cum mă aşezi
în cuibul de mătase,
cum mă săruţi tandru
şi îmi spui în şoaptă
că abia aşteptai să vin...

Când m-am trezit
eram într-un pat de flori,
mângâiat de răsărit.
Mă priveai atât de sfioasă,
de parcă îţi era teamă
să greşeşti cu ceva...
M-ai dăruit iubire
pentru fiecare părticică
a sufletului meu,
pasiune pentru fiecare
părticică a trupului meu,
erai mereu disponibilă
pentru nevoile mele,
mereu atentă ca
totul în jurul meu
să fie de poveste,
mereu tandră şi binevoitoare,
de accord cu orice aş spune,
dăruindu-mi totul,
m-am afundat în saţietate,
aproape sufocant...
Totul era perfect....
eu nu mai trebuia să fac,
să zic, să creez nimic.....
Nu mai aveam inspiraţie
de a scrie măcar un vers,
nu mai aveam inspiraţie
de a contura măcar o spirală....

Totul era perfect,
dar perfecţiunea asta
mă sufoca,
îmi era dor de durerea
ce mă împingea să
contemplu viaţa,
îmi era dor de lacrimile
ce-mi colorau pictura,
îmi era dor de singurătate
unde dialogam cu divinul,
îmi era dor de suspinul
ce-mi şoptea că noi
suntem atât de diferiţi....
îmi era dor de tine,
cea reală...

Şi de atâta dor....
mă prăbuşeam
într-un tunel sideral,
alunecând printre stele,
lăsând visul şi idealul
să se sfarme, să se crucifice
în deşert...
încet m-am trezit din somn
venind parcă dintr-o călătorie,
purtând un dor în piept...
atunci tu ai intrat pe uşă
cu micul dejun...
erai reală,
cu defecte şi calităţi,
cu zâmbet şi durere...
Nu m-am putut abţine
să spun: ...

ce dor mi-a fost de tine !...