Murim... ca mâine
E-asa de trist sa cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...
Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.
Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate
si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.
Magda Isanos
Trebuie să învăţăm mereu, pentru a învăţa în sfârşit să murim.
(Marie von Ebner-Eschenbach)
Învaţă de la timpul chinuitor
cum să agăti nepătrunsa veşnicie
de aripa firavă a clipei efemere.
Învaţă de la bolta înstelată
cum să îngropi în negrul din tine
constelaţii de speranţă scânteietoare.
Învaţă de la valuri neîmblânzite
cum să colinzi în adâncurile sufletului
si să-ţi împodobeşti ţărmurile gândului
cu nestematele găsite-n ele.
Învaţă de la vânturile de miazănoapte
cum să pătrunzi în vizuini de umbre.
Învaţă de la păsările primăverii
să-ţi ancorezi in fragilul răsărit
cântecul suav al inimii.
Învaţă de la şerpii veninoşi
cum să-ţi încolăceşti firul iubirii
pe arborele purităţii,
cum să te urci pe înălţimi ameţitoare
fără aripi
şi cum să topeşti cu dulcele-ţi venin
sâmburii amari ai necredinţei.
Învaţă de la graţiosul curcubeu
cum să-ţi arcuieşti culorile spiritului
peste lacrimile seninătăţii din simţire.
Învaţă de la crestele alpine
cum să-ţi scufunzi idealurile
in mareea solitară prelinsă
din oceanul de nori străvezii.
Învaţă de la fluviul secătuit
cum să laşi in deşertăciunea clipelor
amprenta fiinţei eterne din tine.
Învaţă de la auriul soare
cum să dezmierzi cu razele-ţi aprinse
fiinţe ingheţate în peştera privirii.
Învaţă de la enigmatica lună
cum să acoperi visele
cu voaluri de mister,
cum să spargi oglinda apelor nocturne
cu feeria altor lumi.
Învaţă de la îndepărtatele stele
cum sa îţi alini dorul infinit
in miez incandescent de galaxie.
Învaţă de la rănile pământului
cum să faci scară suferinţei
către împărătia angelilor.
Învaţă de la întreaga natură
cum sa vieţuieşti...
fiindcă în fascinaţia ei
zace sorgintele
grandiosului tău spirit.
învăţăm ...
Ce este moartea !
Dar ..
Ce este moartea ?
Moartea este abisul de lumină edenică
în care se topeşte sufletul.
De unde vine moartea?
Moartea este o scânteie de linişte cerească
scursă la începutul timpului
din ochiul divin.
Când soseşte moartea?
Moartea soseşte când sufletul ajunge
la malul idealului sublim.
Ce simţim după moarte?
Impregnat în pereţi de tunel spiralat
apare filmul unei vieţi străine de noi.
De ce există moartea?
Pentru că universul static
e mâhnit de adierea sângelui nostru
în venele ce ne animă trupul.
Ce ne rămâne după moarte?
Un petic de amintire telurică
cusut cu fire de lumină
în mantia vaporoasă a sufletului.
Ce rămâne în urma noastră?
Un mormânt cu lacrimi de iubire şi dor,
coroane de flori hrănite din seva trupului inert.
De ce ne este frică de moarte?
Pentru că sufletele noastre sunt înrobite
de labirintul vieţii, de fascinaţia iluziei.
Ce ne oferă moartea?
Moartea oferă sufletului nostru
cea mai profundă odihnă în patul eternităţii,
pregătindu-l pentru o nouă viaţă...
Dar până atunci ...
Murim cu fiecare sărut
ce închide buzele pătimaşe
în colivii de tăceri.
Murim cu fiecare vers
ce încondeiează
o firimitură
din povestea sufletului
nostru.
Murim cu fiecare strigare
ce-şi pierde ecoul
în abisul umplut
cu trecuturi.
Murim cu fiecare dor
ce ucide încă
o bataie de inimă.
Murim cu fiecare apus
ce duce în eternitate
plicuri de vise,
rugăciuni încătuşate-n
ardoare.
Murim cu fiecare zâmbet
ce ne împietreşte chipul
în iluzia fericirii.
Murim cu fiecare melodie
ce-şi frânge simfoniile
în pianul mut
al tăcerilor
din noi.
Murim cu fiecare privire
ce oboseşte umbrela
genelor crăpate
de timpuri.
Murim cu fiecare iubire
ce aprinde flăcări
în camerele căptuşite
cu solitudine
din castelul
fiinţei.
Murim cu fiecare cuvânt
de care s-au agăţat haotic
alte cuvinte ce am fi vrut
să le rostim.
Murim cu fiecare lacrimă
ce stoarce oceanul tristeţii
pe harta îngălbenită
a obrazului.
Murim cu fiecare suferinţă
ce ne spală păcate
neştiute.
Murim cu fiecare clipă,
murim si lăsăm
în urma paşilor noştri
morminte amintiri.
Murim....şi plătim cu suferinţe
chiria vieţii.
Şi atunci de ce să ne fie frică de moarte...
Dacă unei roze i-ar fi frică de moarte
probabil nu ne-ar mai încânta cu elixirul ei
ci l-ar păstra pentru a-şi îngheţa frumuseţea.
Dacă unui arbore i-ar fi frică de moarte
probabil nu ne-ar mai aşterne umbre
ci le-ar păstra pentru a călători
spre răcori primordiale.
Dacă soarelui i-ar fi frică de moarte
probabil nu ne-ar mai emana mirabole raze de lumină
ci le-ar păstra pentru a sorbi întregul
univers de stele.
Dacă unui om i-ar fi frică de moarte
probabil nu ar mai răsfrânge iubirea lui
asupra fiinţelor ce-l înconjoară
ci ar păstra-o în cufărul solitudinii
stingându-i văpaia cu lacrimi de neputinţă.
De ce să ne fie frică de moarte-
când până să ne naştem,
sufletul nostru a trăit într-o moarte
înaintea vieţii?
De ce să ne fie frică de moarte-
când murim încet cu fiecare respiraţie
şi clipire inconştientă?
De ce să ne fie frică de moarte-
când unele suferinţe şi nedreptăţi
au ucis luminate suflete încarcerate-n
închisori de trupuri ofilite?
De ce să ne fie frică de moarte-
când ea este doar o finalitate a trupului
şi o renaştere a sufletului în soarele divin?
De ce să ne fie frică de un fenomen
care oricum vine iar în faţa căruia
toţi oamenii sunt egali?
Mai degrabă ne-ar fi frică de viaţă...
pentru că rătăcim prin labirintul ei
fără să găsim sensul existenţei...
pentru că fără să ştim închidem porţi
ce nu se mai deschid niciodată.
Ne simţim fără scăpare în faţa
suferinţei vieţii...
teama izvorăşte din văpaia pătimirii
ce o purtăm în adâncurile fiinţei noastre.
Cu toţii nu dorim exitusul
pentru a trăi existenţa actuală
şi a ne încheia misiunea cerească
cu care am fost hărăziţi.
O moarte neaşteptată ar însemna o altă întrupare,
o altă existenţă îmbălsămată în pătimire şi iluzie.
De fapt nu ne este frică de moarte...
ci de o altă viaţă care va veni după moarte,
de o altă suferinţă telurică.
De aceea, nu te gândi la moarte
ci întreabă-ţi sufletul de misiunea lui...
du-o cu sfinţenie la îndeplinire
şi frica va deveni o amintire străină.
