Există Dumnezeu ?
Să mai cred în Dumnezeu ?
când...
vocile lumii spun:

,,DUMNEZEU ESTE CEA MAI JOSNICĂ NĂSCOCIRE A ÎNCHIPUIRII OMENEŞTI,,

,,EL S-A NĂSCUT DIN NEVOIA OMULUI DE A SE UMILI FAŢĂ DE SINE ÎNSUŞI ŞI DE CEA MAI DESĂVÂRŞITĂ EXPRESIE A EGOISMULUI ŞI A LAŞITĂŢII FIRII NOASTRE,,

,,CONŞTIENT DE SLĂBICIUNEA SA, OMUL A SIMŢIT NEVOIE SĂ ŞI-O ASERVEASCĂ UNEI FICŢIUNI CARE SĂ I-O SPRIJINE,,

,,ABSOLUTUL ESTE PRIN EXCELENŢĂ UN TERMEN INVENTAT DE RELATIVITATEA CUGETĂRII OMENEŞTI,,

... Iar EU ... un spirit rătăcit în lumea lor ...
... Să mai cred încă în... Dumnezeu ?

Cum aş putea să nu mă întreb?...

DE CE TACE DUMNEZEU ?!!!

De ce tace Dumnezeu
când aude strigătul
atâtor suflete chinuite de viaţă ?
De ce tace când
milioane de rugăciuni
se îndreaptă zilnic
către împărăţia Lui ?
De ce tace când
noi avem nevoie de
Cuvântul Lui să ne mângâie
neputinţa ce ne-a ruginit existenţa ?
Tăcerea, un răspuns prea dur
pentru noi oamenii
ce ne înţelegem
mai mult, mult prea mult prin cuvinte.
Un răspuns
ce ridică pentru unii
un nou semn de întrebare:
există sau nu Dumnezeu ?

Dar,..
Dar EU,...
EU încă,... cred în Dumnezeu
Şi-n îngerul meu păzitor ...
pe care-l rog ...!
dacă chiar există pe undeva undeva
pe lângă fiinţa mea,
te rog să-mi mângâi fruntea
obosită de viată,
mângâie-mi obraji ofiliţi de lacrimi,
mângăie-mi buzele
ce nu au putut să grăiască
secrete ce prea mult mă apasă.
Îngerul meu păzitor,
răsuflă-mi lumină în viaţă,
căci flacăra din mine
demult s-a transformat în cenuşă,
ridică-mă din abisul neputinţei
şi adu-mi speranţa pierdută.
Îngerul meu păzitor,
sunt părăsit de toţi
zac la marginea sorţii
şi nimeni nu aude strigătul
sufletului meu.
Te rog nu mă părăsi şi tu,
adu-mi lumina în viaţă,
dă-mi puterea să-o iau de la capăt
chiar dacă simt că asta mi-e finalul,
dă-mi puterea să iert
ce am jurat să nu iert vreodată,
dă-mi puterea să iubesc din nou
să dau sens vieţii
atunci când ea nu mai are nici unul.
Îngerul meu păzitor,
lasă-mi un petic din aripa ta,
să-l împătuesc în cartea inimii mele,
lasă-mi un semn angelic
care să-mi spună în momentele de neputinţă
că lumina nu e foarte departe.

Iar sufletului meu...

Îi este dor sufletului de eternitate.
Si acest dor îi sfâşie esenţa.
O rupe-n înfinite firimituri
ce nu-şi găsesc sfârşitul dansului frenetic
nici în sedimentul măduvei,
nici în cascada de sânge.
Se mai agaţă câte una, rătăcită,
de vibraţiile inimii înlăcrimate...
se leagănă şi adună lacrimile inimii-
poate plumbul lor îi va înceti dansul.
Îi este dor sufletului de eternitate,
îi este dor să privească al său chip
în oglinda limpede din ochii Creatorului,
îi este dor să simtă esenţa divină
ce l-a scurs în inchisoarea trupului.
Îi este dor sufletului de eternitate
şi şopteşte prin spirale poezii luminoase
chiar dacă destinul îi este atât de întunecat.
Îi este dor să vadă culorile luminii,
curcubeul adevărat ce l-a exilat
în universul monocrom.
Îi este dor să-şi ramifice rădăcinile luminii
în inima Creatorului.
Timp nemilos !
Dă-i o clipă sufletului,
o clipă magică prin care
mai poate îmbrăţişa o dată eternitatea !
Opreşte-ţi ticăitul o clipă şi lasă sufletul
să evadeze în adâncul ei...
adânc, tot mai adânc,
în spirale haotice,
topindu-şi cuvintele,
sentimentele, amintirea,
respirând pentru o clipă
suflul Creatorului,
adunându-şi fiecare firimitură
risipită prin vieţi suferinde.

Îi este dor sufletului de eternitate !!!