Pages: 1 [2]   Go Down
  Print  
Author Topic: Predici, schite de predici  (Read 28253 times)
0 Members and 1 Guest are viewing this topic.
michael
Cinci Talanţi
*
Offline Offline

Posts: 7.894



« Reply #25 on: 02 July 2007 »

am gasit ceva fain pe "masa rotunda 2"

"Am avut de mult pe inima sa scriu un mesaj legat de "Tatal
minciunii" si ii dau acum drumul in contextul discutiei legate de
creationism si evolutionism.

Dupa cum un falsificator de bani nu-si pierde vremea cu falsificarea
bancnotelor marunte sau fara valoare, ci falsifica bancnote de
valori mari, diamante pretioase sau lingouri de aur, tot asa si
diavolul in amagirea lui, prin duhul cu care conduce lumea falsifica
cele mai de pret valori spirituale, inlocuind valoarea lor de adevar
cu o valoare(sau marime) de minciuna. In interventia mea voi aminti
3 minciuni gogonate ale Taticului lor si voi face cateva comentarii.

1.Minciuna milioanelor de ani (falsificarea timpului).

Am vazut pe net acum cateva luni cum nemtii bateau cuie mari in
gheata unui ghetar din alpii bavarezi, sa prinda o folie mare cu
care sa-l acopere ca sa nu se topeasca pentru ca, ziceau ei, in
ritmul actual de topire, in 20 de ani va dispare. M-am gandit: daca
intr-adevar pamantul si ghetarul acela au zeci de mii de ani,
milioane, de ce va temeti ca in cativa ani se va topi? E o
contradictie relativista: vechime inseamna constanta.
Personal am fost in mod inconstient intoxicat, imbibat cu aceasta
teorie a milioanelor de ani si nu am vazut CAT E DE SCURTA viata.
Cat de aproape e "sfarsitul tuturor lucrurilor" si Venirea Domnului.
Nu am vazut CAT DE SCURTA E istoria pamantului, cat DE APROAPE de
noi ii este inceputul... .si cat de neindepartat sfarsitul.
Am crezut o minciuna...si am fost prin asta si eu un partas al
minciunii, un mincinos.
N-am marturisit adevarul.
Am vazut prin anii 90 la tv o emisiune creationista tinuta de un
frate speolog (parca Silvestru Emil, e prin Canada acuma). Saptamani
la rand combatea evolutionismul cu niste argumente imbatabile.
Adevarul a impins minciuna afara din mintea mea.
Sa nu credeti acuma ca eu am fost un evolutionist militant pana
atunci, nici macar unul declarat, ma afirmam creationist dar in
mintea mea, in subconstientul meu, minciuna milioanelor de ani,
parea credibila.
Cred acum ca pamantul e tanar: 6-7000 de ani, ca a fost facut
provizoriu si ca va avea un sfarsit al focului, ca "cetatenia
noastra este in ceruri" si ca lucrurile de acum vor trece in curand.
Daca cineva crede altfel, ramane ancorat in tarana, in carne si in
lucrurile de pe pamant.
Pamantul ne poate deveni idol si....nu-i asa? un idol trebuie sa fie
vechi, chiar vesnic.
Cred acum ca de la Noe incoace nu au trecut mai mult de 100 de
generatii.
Cred acum ca clima si mediul dinainte de potop si imediat de dupa au
creat ceea ce gasim noi acum in pamant, carbunii, petrolul si
fosilele, nu in milioane de ani ci in cativa ani(cel mult sute) dar
in alte conditii de presiune, temperatura si mediu.
Cred ca varsta de milioane de ani a pamantului este o minciuna si ca
Dumnezeu este drept sa acuze oamenii ca "nu au gasit cu cale sa
pastreze pe Dmnezeu in constiinta lor" pentru ca in FOARTE SCURT
TIMP dupa creatie oamenii s-au lepadat de Dumnezeu.Adam s-a ascuns
si urmasii lui L-au uitat.
De-atunci oamenii sunt tot mai inselati cu privire la timp.
"Invata-ne sa ne numaram bine zilele","credeau ca vesnice le vor fi
casele", "rascumparati timpul" sunt doar cateva versete care ne spun
cat de amagit este omul care......are timp.

2.Minciuna intelepciunii proprii (falsificarea intelepciunii) .

Toti oamenii se cred intelepti. Cei mai inselati se cred singuri
intelepti. Nu asculta de nimeni.
"Au crezut ca sunt intelepti si au innebunit."
Isi numesc intelepciunea stiinta "pe nedrept numita astfel" spune
Dumnezeu.
Nebunia lor prin care afirma "nu este Dumnezeu" o numesc
intelepciune, o glorifica ca stiinta si "schimba Gloria Dumnezeului
nepieritor intr-o icoana(asemanare) cu omul muritor, pasari, animale
cu 4 picioare si taratoare".
Aceasta "stiinta" ne spune ca nu avem chipul lui Dumnezeu, ci chipul
jigodiilor din padure, al ciorilor, al sobolanilor si al serpilor.
Aceasta stiinta nebuna spune ca de-acolo ne tragem, din fiare si asa
cum spunea un frate in alt mesaj, justifica prin aceasta traiul
animalic, comportamentul de fiara.
Cred ca mesajul evangheliei ar trebui sa aiba pe la inceput:"nu
trebuie sa credem ca Dumnezeirea este asemenea aurului, argintului
sau pietrei cioplite conform artei si imaginatiei omului".
"Intelepciunea striga pe strazi" dar n-o baga nimeni in seama.
"Cumpara intelepciunea. ...niciunul din lucrurile pe care le ai nu se
poate asemana cu ea".
E o valoare uriasa, de aceea e falsificata de Diavol.

3.Minciuna realizarii prin FAPTE (falsificarea credintei)

"FA nu FI" este motto-ul acestei amagiri cu implicatia inselatoare
ca facand vei deveni.
Oamenii sunt obsedati de "a face" pana la orbire totala, nu mai vad
nimic altceva.
Pragmatismul este filosofia slavita in contrast cu idealismul blamat.
Prin focalizarea pe "FA" oamenii dispretuiesc chiar intelepciunea
care trebuie sa stea la inceputul tuturor lucrurilor(Dumnezeu a
creat-o prima) si de atatea ori incep SA FACA fara SA FIE.
Ma refer aici la falsificarea credintei care este inlocuita cu
lucrari de diverse origini. Implicarea(involvar ea cum spun romanii
americani) este unitatea de masura a acestei minciuni.
Nu conteaza ce esti, ci ce faci.

Fiecare din cele trei minciuni enumerate mai sus merita o abordare
mai amanuntita, dar pentru atragerea atentiei asupra lor cred ca am
scris destul.
Timpul, intelepciunea si credinta sunt cred eu, cele mai valoroase
VALUTE spirituale si ele sunt falsificate cel mai mult de Diavol.
Cel mai valoros tezaur este TIMPUL, singurul care ni se cere sa-l
rascumparam, nu averile rapite sau banii luati pe nedrept.
Intelepciunea si credinta sunt cele mai valoroase daruri 100% ale
lui Dumnezeu.
Desigur nici celelalte haruri nu sunt fara pret, cimentul dragostei
sau funia rabdarii, sau dinamita nemaipomenitei Lui
puteri.....sau. ..sau....
Eu am scris doar despre trei.

Si inca ceva: chiar daca se falsifica la greu, noi suntem indemnati
sa cunoastem Originalul, e doar Unul,...falsuri sunt mii.
Sa-L cunosc pe El...
fratele Daniel
cu dragostea Lui"
Logged
marius
Cinci Talanţi
*
Offline Offline

Posts: 7.341


floricel


« Reply #26 on: 03 July 2007 »

apropos de timp.
Cica intreaba Satana pe draci: cum sa-i pacalim pe oameni ?
Zice un drac: sa le spunem ca nu exista Rai.
Hmm.., nu tine.
Altul: sa le spunem ca nu exista Iad.
Hmmm.., nici asta nu tine.
Unul mic si roscovan: sa le spunem sa nu e nevoie sa se grabeasca, au timp destul.
Asta-i buna.
Logged
Mimi4Jesus
Un talant
*
Offline Offline

Posts: 13


« Reply #27 on: 11 July 2007 »

Fiind activa in biserica noastra deja da 2 ani, mi sa incredintat slujba de lauda si inchinare, si cea cu versetele de aur. Si pentru a intelege voi mai bine, va spun cum sa procedeaza la noi la biserica. Dupa lauda si inchinare, urmez eu cu un solo, si apoi pregatesc versetele de aur, invatam in fiecae saptamana unu, si pregatesc o minipredica, ajutandu-ma cu PowerPoint.
Aici o predica pe care am pregatit-o de vreo luna.

Dumnezeu doreste sa fie cel mai bun prieten al tau. (Prima parte)
In Biblie gasim multe expresii pentru ceea ce Dumnezeu este sau poate fii pentru noi. Il cunoastem ca sarvatorul nostru, El e calea, adevarul si viata, El e lumina in intuneric, El e judecatorul nostru, creatorul nostru, tatal nostru.........si multe altele...
Dar cel mai incantator lucru este, ca Dumnezeu vrea sa fie cel mai bun prieten al nostru.
Daca ne reamintim, scena din gradina Edenului, o sa ne dam seama ca acea relatie, pe care au avut-o Adam si Eva cu Dumnezeu, era cea mai ideala. Era relatia, care si-ar fi dorit Dumnezeu cu toti oamenii. Toti traiau o relatie de pretenie sanatoasa. Statau de vorba pe tot parcursul zilei, sa intelegeau fain, din cand in cand poate Adam ii spunea Evei sa faca o prajitura, ca sa il cheme pe Dumnezeu la o prajitura....
Nu existau religii, traditii, rituale. Era doar acea relatie de pretenie cu Dumnezeu.
De fapt, Dumnezeu ne-a creat pe noi oamenii exact pentru aceasta relatie. Dar prin caderea omului in pacat, sa stricat aceasta relatie perfecta.
Doar putini oameni in vechiul testament se puteau numii prieteni al Domnului.
Moise si Avram au fost numiti prieteni al Domnului.
David a fost numit "un om dupa inima lui Dumnezeu". Iar si Iov, enoch si Noie au fost prieteni buni cu Dumnezeu. Cel mai des oameni nu simteau sentimentul de prietenie cu Dumnezeu, ci sentimentul de frica fata de Dumnezeu.
Dar prin Isus Hristos s-au schimbat toate lucrurile iarasi. Cand El a platit pe cruce pt pacatele noastre, s-a rupt acea perdea din templu, care simboliza despartirea noastra fata de Dumnezeu.
Aceasta a fost semnul, ca de acuma avem iarasi libertatea sa mergem la Dumnezeu, fara a avea nevoie de un om sfant, pt ca noi insine am fost facuti sfinti, prin sangele lui Isus Hristos.
Cei din vechiul testament aveau nevoie sa se pregateasca ore intregi, ca sa poata veni in fata lui Dumnezeu, iar noi avem libertatea, de a veni cand dorim noi.

In Romani 5:11 scrie: Si nu numai atat, dar ne si bucuram in Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am capatat impacarea.

Pretenia aceasta nu este pt ca noi suntem asa de amabili si asa de frumusei.......ci pt ca Dumnezeul nostru este milostiv si bun.

2Corinteni 5:18: Si toate lucrurile aceastea sint dela Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Isus Hristos, si ne-a incredintat slujba impacarii.

Ioan 15:15: Nu va mai numesc robi, pentruca robul nu stie ce face stapanul sau, ci v-am numit prieteni , pentruca v-am facut cunoscut tot ce am auzit dela Tatal Meu.

Cand Isus spune aici "prieteni" nu se refera la o cunostinta, pe cineva pe care le-ai vazut odata, si va salutati. Noi oamenii des confundam prieteni si cunostiintele. Dar Dumnezeu nu o face.

Uneori nu este de inteles cum poate dori un Dumnezeu asa puternic o pretenie cu noi, niste pacatosi si niste falsi de oameni. Dar in Exod zice Dumnezeu despre El, ca El este un Dumnezeu plin de pasiune. El doreste sa fie prietenul tau, al meu, a nostru. El o vrea.

Faptele Apostorilor 17:27: Ca ei sa caute pe Dumnezeu, si sa se sileasca sa-L gaseasca bijbaind, macar ca nu este departe de fiecare din noi.

Este o bucurie mare sa stiim ca Il avem pe cel mai puternic Dumnezeu in spatele nostru. Invingem totul prin El.
Chiar daca uneori iti este greu sa intelegi, cum ar arata o astfel de pretenie intre un om pacatos si un Dumnezeu perfect si asa de puternic.
Dar eu am studiat un pic, si am ajuns la concluzie ca sunt 4 puncte principale, care ne vor ajuta sa fim prieteni lui Dumnezeu.
Logged
andreeangel1409
Un talant 
*
Offline Offline

Posts: 59


« Reply #28 on: 28 May 2008 »

Cateva idei dintr-o predica care mi-a atins inima

Cu ce pacat a inceput viata ta?
Pt prima oara cand ti-a batut inima,alearga la Domnul.
Daca un copil se intoarce la Domnul Isus primul lucru dupa care-l recunosti e ca ISI RECUNOASTE PACATUL,recunoaste ca este un gunoi.
In fata Dlui nu esti nimic.
Sunt 4 puncte pe care le vezi in viata unui crestin adevarat:
1.Recunoasterea pacatoseniei (sa ne aplecam si sa ne smerim)..
2.Cainta: te doare,ti se rupe sufletul la ce ai putut sa faci si Domnul a fost martorcum ne-am manjit cu pacatele.Doamne iarata-ma!
3.Marturisirea
(de multe ori mi-e rusine sa imi marturisesc pacatul dar mai bine sa-mi fie rusine de un om si sa merg in Cer decat de Domnul si sa merg in iad)
D-l Isus a dispretuit rusine.L-au atarnat gol! Toata rusinea a luat-o pt mine..
D-ne da-mi harul sa nu-mi mai fie rusine,nu sunt o personalitate!
Multi sfinti ar straluci mai mult (lumina s-ar vedea de mai departe)daca s-ar marturisi.
4.Impacarea sau punerea in ordine.
NUSTIU CUM POATE SA SPUNA CINEVA CA E POCAIT DACA A FOST OBRAZNIC SI NU S-A DUS LA PARINTI SA-SI CEARA IERTARE.Cum isi poate continua viata asa?
D-ne Isuse,da-mi ocazia,da-mi harul sa pot sa-mi cer iertare de la cine am pacatuit.
Logged
andreeangel1409
Un talant 
*
Offline Offline

Posts: 59


« Reply #29 on: 28 May 2008 »

Viata noastra traita pe Pamant sa fie o pilda cum se traieste in Cer.
Viata noastra trebuie sa marturiseasca ca Domnul Isus este in noi.
Cum arata viata mea?
Doamne,cum ma vezi Tu pe mine?
Te vad oamenii in mine?
Trebuie sa avem aceleasi ganduri ca ale Domnului Isus.
El a venit si a luat chip de rob.El a venit sa slujeasca,sa fie un sclav,un nimic.Ca sa se faca asemenea cu cei care sunt un nimic.
El a venit sa ma salveze din mandria mea.
S-a dezbracat pe sine insusi,s-a smerit!
Suntem noi asemanatori Lui?
Eu nu sunt NIMIC,eu vreau sa fiu un slujitor pt oricine.
Ori ca primeste omul ori ca nu,el nu poate spune ca nu a auzit-o : trebuie sa-L marturisim.
Gandurile noastre  sa fie facute rob al Domnului Isus.
Trebuie sa fim un gand,o simtire toti.
Sa nu mai fie nimic unde tr sa argumentez,sa-i arat fratelui ca nu are dreptate.
In loc sa tacem! sa nu mai vorbim..,sa conduca Domnul mai departe.
E ceva trist cand fiecare isi sustine dreptul,acela nu se poate apleca,in loc sa primeasca parerea celuilalt.
Acest lucru ne lipseste,smerenia.
Daca eu am gandul lui Christos,eu pot sa ma smeresc.

 
Logged
andreeangel1409
Un talant 
*
Offline Offline

Posts: 59


« Reply #30 on: 28 May 2008 »

Pocaitii ar trebui sa fie infocati.
Crestinii ar trebui sa fie o lumina.
Noi ar trebui sa-i influentam pe ceilalti.
Nu mai avem nici o influenta aspupra raului? S-a stins lumina?
Dumnezeu ne vrea inima noastra.Relatia noastra cu El sa fie in ordine,curata!
Ce folosesc orele noastre de rugaciune,zilele de post,daca nu se intampla nimic?
Matei 5:5.
Tu ai biruit lumea?
Ai victorie asupra pacatului?

printre crestini este aceasta boala grava,ca nu ne putem apleca.Nu ne putem smeri.
Ceva nu e in ordine in viata mea de nu ma pot apleca.
A vrea sa ma smeresc oricat de greu mi-ar pica.
Eu nu sunt decat un pacatos sarac, dar care a primit HAR.
Eu nu sunt vrednic harului Sau.

Cat de mult iL ranim cand umblam pe caile alese de inima noastra..

-Ma supun nu pt oameni ci pt Domnul meu,pe care-L iubesc .Eu nu vreau ca Mantuitorul meu sa sufere cumva..
Si daca am cu totul alte convingeri, eu vreau totusi sa ma pot smeri,ca sa-l privesc pe aproapele meu mai mare decat pe mine insumi,sa ma supun lui.
Aceasta este cheia.Daca cautam o viata de biruinta...daca sufletul cauta pace,atunci trebuie sa fiu smerit si sa nu-mi tin dreptatea.
Sotiilor supuneti-va sotilor vostri.
Atunci cand cauta cearta-ia o gura de apa si tine in gura pana se linisteste
:)
Castigati-va barbatii fara cuvinte!
prin o umblare smerita.

Cum sa ne asculte copii nostri daca noi nu suntem supuse sotilor?
Invatati-va copii sa fie supusi,sa asculte la primul cuvant. Noi trebuie sa fim supusi.
 "Doamne...preia Tu totul,conduma si pe mine si ajuta-ma sa fiu supusa,slujitorul tuturor,cel mai smerit... sa pot fi o pilda. Amin "


Logged
andreeangel1409
Un talant 
*
Offline Offline

Posts: 59


« Reply #31 on: 28 May 2008 »

Spurgeon a spus" A fi sarac in Duh inseamna ca n-ai studiat nici o teologie ci iei Cuvantul doar si il implinesti (il asculti) ".
Mania,barfa,nu sunt de la Dumnezeu.
Tinerii nostri de despart de curvie?
Gelozia trebuie scoasa din viata mea.
De cand stai tu deja cu pacatul in tine? De ce nu ne eliberam?
Pentru ca suntem bogati in Duh.
Casnicia dintre sot si sotie trebuie sa reprezinte pe Dumnezeu si biserica Sa.
Domnul Isus a vrut de mult sa vina...dar ne va gasi El curati? Va gasi vreunul care este curat? Care si-a marturisit pacatele? Care s-a curatit?
Barbatul trebuie sa fie ca si Christos..
Nu te mai juca cu pacatul!El te vede!
El vede cum tot mai mult iubesti lumea.
Trezeste-te,ca s-ar putea sa te trezesti in Iad! daca nu termini cu lumea. care te atrage..cu moda ,poate cu internetul....
Noi tot timpul studiem Biblia dar viata noastra demonstreaza altceva.

Cei care argumenteaza..care stiu mai bine..aceia nu sunt saraci in Duh.aceia sunt bogati in Duh.
In loc sa te apleci si sa spui " Dne ,ai mila de mine pacatosul,smereste-ma."
Crei Domnului o inima mahnita si zdrobita. Ca sa fi slujitor,sa fi un nimic.
Sunt eu rob?
Apleaca-te,nu te pune niciodata mai sus de aproapele tau.
Fi o pilda in a asculta la primul cuvant.

"Tata,eu nu sunt vrednica de mila Ta,eu n-am meritat altceva decat Iadul,dar pt ca Tu ai venit,ti-ai lasat viata,nu vreau decat sa-ti multumesc pt Harul Tau..." Amin
Logged
andreeangel1409
Un talant 
*
Offline Offline

Posts: 59


« Reply #32 on: 28 May 2008 »

E minunat sa umbi cu Domnul.
 
Prima responsabilitate a tatalui fata de copilul sau este sa-si iubeasca sotia.
 
Smerenia este ca lenjeria de corp.Trebuie sa o imbracam dar nu sa o aratam.

De multe ori pacatuiesti doar ca stai si nu faci nimic.Este asa mult de lucru.

Noi aratam de multe ori f saraci...suparati dar nu,noi trebuie sa fim fericiti,fetele noastre sa straluceasca! Stii de ce esti nefericit? pt ca tu astepti sa faca altii multe pt tine,in loc sa faci tu pt altii.
Psalmul 23.
Ce-l care il are pe Pastor si -L cunoaste,el nu mai poate tine pt el ceea ce are.
 Sa ne marturisim pacatele pt ca altfel,ne intoarcem la viata veche.
Vai de cei care muta granitele stramosesti.
Aurul curat,ramas neatins pana in ziua casatoriei.
Nu se mai vorbeste astazi despre Cale. Se vb asa de multe..dar despre Cale numai.
Ai indraznit sa intri in apa botezului cu gunoaiele tale? Ai vandut adevarul daca asa ai facut-o. Noi nu putem trai cum vrem noi.
Suntem de neam imparatesc!
Nu mai traiti ca pana acum.
Dumnezeu e sfant si vrea ca si noi sa fin sfinti pt El!
Logged
Dana
Cinci Talanţi
*
Offline Offline

Posts: 10.780



« Reply #33 on: 28 May 2008 »

Smerenia este ca lenjeria de corp.

o comparatie penibila. rar intalnita.
[afirmatia e valabila daca esti o persoana care nu-si schimba lenjeria de corp vreodata...pfff. ]
Logged

forum crestin ->
andreeangel1409
Un talant 
*
Offline Offline

Posts: 59


« Reply #34 on: 29 May 2008 »

multumesc.
de fapt,nu e cea mai buna comparatie dar pt cine stie sa vada mai mult decat cat ai vazut tu in propozitia aia,stie ce am vrut sa zic.
probabil trebuia sa pun in ghilimele,poate era o vorba a cuiva,nush... sau sa fi pus ":)" sau ":P" la sfarsit.

Ceea ce vroia sa zica era ca noi nu trebuie sa ne aratam smeriti ci doar sa fim smeriti.
Noi nu suntem sensibili la niste cuvinte puse fara nici un gand rau asa
Logged
michael
Cinci Talanţi
*
Offline Offline

Posts: 7.894



« Reply #35 on: 03 September 2008 »

Limbaj protestant vs. limbaj ortodox


Încerc prin textul de mai jos să răspund provocării lansate de amicul meu Dragoș Mîrșanu, doctorand ortodox la Universitatea din Leuven și posesor al unui excelent blog, Discipulus Simplex.

Iată cum sună tema de studiu pe care mi-o propune domnia sa: „M-am gândit să vă rog, dacă doriți și aveți timp, să scrieți odată ceva și despre diferențele de limbaj are exista între ortodocși și protestanți (eventual cum au apărut, de ce, si daca aceasta alteritate e arbitrară sau are vreo miză).

Primesc deci provocarea și voi încerca să-i răspund cât pot de serios, chiar dacă într-un text fără pretenții științifice. Fac asta nu pentru că aș avea prea mult timp liber, ci pentru că am avut din totdeauna un interes special pentru chestiuni de limbă și terminologie, chiar dacă nu sunt filolog.

Pentru o abordare mai riguroasă sub raport academic, cel puțin cu privire la limbajul protestanților evanghelici, va trebui să așteptați textul la care lucrează Marilena Blaj, în cadrul proiectului Omul evanghelic, ce va fi publicat în prima parte a anului 2009.

Mai întâi, este evident, pentru oricine cunoaște cât de cât cele două tradiții, că între ele există diferențe accentuate în privința terminologiei religioase în general și a celei teologice în particular. Încercăm să explorăm pentru început originea acestor diferențe.

Sursele diferențelor

1. Paradigma teologică. Cele două tradiții despre care discutăm aici împărtășesc paradigme teologice foarte diferite, ceea ce are un impact major asupra gândirii și, implicit, a terminologiei folosite de cele două comunități. Paradigma teologică occidentală, de care ține protestantismul, este influențată în chip major de catolicism și împărtășește o viziune mai degrabă juridică asupra relației dintre Dumnezeu și umanitatea aflată sub blestemul păcatului adamic.

Pentru catolici și protestanți problema fundamentală la care trebuie să răspundă teologia se naște din faptul că prin păcat - conceput ca încălcare a legii lui Dumnezeu - omul a ofensat sfințenia lui Dumnezeu, jertfa înlocuitoare a lui Cristos fiind soluția pentru satisfacerea dreptății lui Dumnezeu și pentru rezolvarea vinovăției omului. De asemenea, păcatul a afectat în mod fundamental ontologia omului aflat în păcat, în concepția unor teologi calviniști vorbindu-se chiar despre „stricăciunea totală” (eng. total depravity) a ființei umane. Într-un asemenea context, este normal ca înțelegerea mântuirii să fie dominată de monergism („acțiune singulară”) - concepția că regenerarea este rodul acțiunii singulare a Duhului Sfânt, fără nici o contribuție din partea omului.

Paradigma teologică răsăriteană, de care ține ortodoxia, pune accentul în mod preponderent pe dimensiunea ontologică și relațională a raporturilor între Creator și creatura lui căzută. Astfel, prin păcat, omul s-a rupt de comuniunea cu Creatorul său și ontologia lui (starea de ființă creată „după chipul lui Dumnezeu”) a fost afectată în mod radical, dar în niciun caz în mod total, de păcat. În această paradigmă teologică, singurul model soteriologic valid este sinergismul (lit. „lucrare împreună”) - concepția potrivit căreia voința omului și harul lui Dumnezeu colaborează în lucrarea de mântuire a omului.

În concluzie, vorba amicului Marius Cruceru, protestantul spune „sunt mântuit”, în vreme ce ortodoxul spune „mă mântui”.

2. Limba. Există, de asemenea, și o relație inversă, dinspre limbă înspre mentalul care domină cele două tradiții. Astfel, catolicismul, și prin extensie protestantismul, sunt influențate de tiparele limbii latine - o limbă mai degrabă inginerească, , managerială și instituțională, fără a fi lipsită însă de valențe filosofice și teologice. Ortodoxia însă este influențată în chip hotărâtor de tiparele limbii grecești - limba filosofiei și a nuanțelor teologice. Desigur, după convertirea slavilor la creștinismul bizantin, ortodoxia a intrat și sub influența lingvistică slavonă, cu înclinația ei predilectă pentru mistică și introspecție.

Dacă vorbim despre protestantismul evanghelic, trebuie să adăugăm că, cel puțin ramura lui radicală, anabaptistă a stat sub semnul limbii germane, mai apropiată în spirit de limba greacă, în vreme ce în ultimele două-trei secole, spațiul evanghelic este dominat în mod clar de limba engleză, mai apropiată în spirit de cea latină.

Desigur sunt conștient de natura riscată a acestor considerații generale, dar spațiul nu-mi permite să adâncesc mai mult această analiză.

3. Raporturile cu modernitatea. Protestantismul s-a născut ca reacție la degradarea tradiției catolice și este, în principiu, o… tradiție sceptică fașă de conceptul de „tradiție”, atunci când nu este de-a dreptul antitradițională (ca orice reacție, protestantismul riscă să meargă uneori la extreme). Orientarea temporală a protestanților este una către prezent și viitor. Așa fiind, preocuparea centrală a lumii protestante este relevanța culturală - adecvarea la ceea ce este actual, contemporan, modern - cu riscul implicit de a se lăsa condus de mode pasagere. Această opțiune are implicații directe în preferința dominantă a protestanților pentru actualizarea permanentă a limbajului religios și teologic. Astfel, doar între protestanți putem găsi traduceri parafrazate ale Bibliei, așa cum este de exemplu versiunea Noul Testament pe înțelesul tuturor.

Spre deosebire de acesta, ortodoxia este o comunitate profund tradițională, ci riscul implicit al paseismului, al înrădăcinării și al orientării mai degrabă înspre trecut. Ca urmare a acestei opțiuni, ortodoxia are o preferință explicită pentru arhaisme (cu cât cuvintele sunt mai vechi, cu atât le apar ele ortodocșilor a fi mai „sfinte”. Acest lucru se poate vedea chiar și în ultima traducere ortodoxă integrală a Bibliei în limba română, versiunea Bartolomeu Anania.

O comparație fugară între versiunea Cornilescu a Bibliei, preferată de protestanții români, și versiunea sinodală a Bibliei ortodoxe (ambele pot fi download-ate în format digital pe site-ul E-sword http://www.e-sword.net/) va fi suficientă pentru a vă convinge de legitimitatea acestei analize.

Din lipsă de spațiu, mă voi opri aici cu analiza surselor pentru diferențele de limbaj între protestanți și ortodocși, deși am putea adăuga și alte elemente la această discuție.

Exemple de diferențe terminologice

Voi încerca să ilustrez considerațiile de mai sus cu câteva exemple de diferențe terminologice. Primul dintre ele este cel care l-a determinat pe domnul Mîrșanu să lanseze această provocare.

1. Ordinare vs. hirotonire. În tradiția protestantă, consacrarea unei persoane (bărbat sau femeie) pentru slujirea eclesială se numește „ordinare”, de la latinescul ordinatio = trecerea într-un alt ordo, respectiv în casta preoțească. Termenul este preluat din tradiția catolică unde accentul care pe așezarea persoanei consacrate într-o anumită „ordine” a slujirii, prin conferirea unui har special, care schimbă ontologia acelei persoane. Termenul a fost preluat automat de către protestanți, deși schimbarea ontologiei celor consacrați întru preoție nu este acceptat de către protestanți.

În ortodoxie, consacrarea unui cleric se numește „hirononire” sau, mai arhaic, „hirotonisire”, de la grecescul cheirotonia = ridicare sau întindere a mâinii. Acest act, prin care cel consacrat primește un har special prin mâinile episcopului, este considerat a fi una dintre cele șapte taine ale Bisericii. Modul în care teologii ortodocși vorbesc despre hirotonie lasă impresia pregnantă că prin acest act sacramental ontologia celui hirotonit este cumva schimbată pentru totdeauna, făcând din acesta, într-un anume sens, parte a unui „regn” aparte. Este posibil ca această elaborare a teologiei ortodoxe a hirotoniei să fie o expresie a ceea ce George Florovsky numea „robia babiloneană a teologiei ortodoxe”, prin care el desemna influența scolasticii catolice asupra teologiei ortodoxe după Sinodul panortodox de la Iași, din 1642

Pentru ortodocși, ca și pentru catolici, fără preoție sacramentală nu există Biserică.

2. Pastor vs. preot. Denumirea curentă pentru clerici este și ea diferită în cele două tradiții. Protestanții îi numesc pe clerici în mod generic „pastori” (denumiți uneori și „păstori”). Rădăcina acestui termen este metafora biblică a poporului lui Dumnezeu văzut ca o turmă, aflată în grija lui Dumnezeu, văzut ca Păstor suprem. Accentul în această opțiune terminologică este pe funcția pastorală - grija pentru nevoile spirituale ale „turmei”, care, în viziunea protestantă, este responsabilitatea principală a clericilor.

Ortodocșii (ca și catolicii) îi numesc pe clerici cu termenul generic de preoți (sacerdoți), accentul aici căzând pe responsabilitatea lor sacramentală de a aduce lui Dumnezeu jertfa închinării (euharistia constituind forma supremă a acestei jertfe).

3. Adunare vs. biserică. Deși cei mai mulți protestanți români, cu excepția creștinilor după Evanghelie și a „tudoriștilor” (Biserica Evanghelică Română), folosesc termenul „biserică” pentru a desemna poporul lui Dumnezeu adunat la închinare, sensul în care este el utilizat este mai apropiat de cel de „adunare” utilizat de alți evanghelici, decât de sensul cuvântului „biserică” în tradiția ortodoxă. De obicei, atunci când îl utilizează, protestanții se referă la o anume congregație/biserică locală și doar incidental, mai ales în scrieri teologice cu sensul de Biserică universală.

Pentru ortodocși, cuvântul „biserică”, cel puțin în înțelesul lui comun se referă mai degrabă la clădirea consacrată special în scop sacramental și abia mai apoi adunarea credincioșilor la închinare (liturghie). Acest al doilea sens al termenului (care corespunde termenului ekklesia în greaca Noului Testament) este utilizat de fapt foarte, foarte rar de ortodocși. Cel mai apropiat sens al acestui termen, așa cum este el folosit în tradiția ortodoxă, de înțelesul pe care îl are el în Noul Testament este cel de „trup mistic al lui Isus Cristos”, utilizat cu sensul de Biserică universală.

Am putea oferi și alte exemple de deosebiri terminologice, dar considerăm că cele oferite sunt relevante pentru ceea ce am încercat să dovedim.

Considerații finale

1. Diferențe istorice. Istoria celor două tradiții în România este foarte diferită. Românii au devenit ortodocși undeva în secolele al șaptelea și al optulea, în timpul stăpânirii bulgare. Ortodoxia reprezintă în prezent circa 86% din populația României, conform ultimului recensământ, cu toate că numărul ortodocșilor activi în bisericile lor este mult mai mic. Această majoritate îi face adesea pe ortodocșii români să manifeste un spirit arogant, autosuficient și triumfalist. Tradiția ortodoxă a avut totuși un rol incontestabil în formarea spiritualității românești. Cu acesta însă a apărut și riscul filetismului, arhierezia care bântuie cu regularitate și consistență spațiile dominate de ortodoxie. Nicăieri n-a fost acest risc mai evident ca în criminala ideologie legionară, care a reușit să captiveze în anii ‘40 mințile unor dintre cei mai străluciți tineri români.

Protestantismul a intrat în teritoriile românești foarte devreme după Reformă (deja în 1540, la 23 de ani de la începuturile Reformei protestante, bisericile catolice ale germanilor din Brașov trecuseră la luteranism). Cu toate acestea, și în ciuda unor succese minore în eforturile lor misionare între români, Reforma a fost reprezentată până nu demult mai ales în populația de limbă germană și maghiară din România.

Abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu apariția baptiștilor în Transilvania și apoi la București, protestantismul, în forma lui evanghelică a început să de răspândească între vorbitorii de limbă română, reprezentând în prezent circa 2-3% din populație. Acest procent este în creștere constantă, mai ales din pricina dinamicii numerice a comunităților penticostale.

2. Dinamica teologică. Atunci când discutăm despre dezvoltarea teologiei academice, a cărei influențe în modelarea terminologiei specifice este incontestabilă, distanța istorică dintre cele două tradiții nu este atât de mare, dar ea rămâne totuși importantă. Astfel, putem spune, cu oarecare optimism, că în România se face teologie ortodoxă academică de circa o sută de ani. Această istorie face ca terminologia religioasă și teologică ortodoxă să fie destul de stabilă, chiar dacă ea continuă să fie dominată uneori de un conservatorism cu iz de mucegai. Provocările venite din partea unor grupuri de  intelectuali fără o afiliere instituțională cu Biserica (cum este grupul de la Editura Polirom care lucrează la Proiectul Septuaginta) ar putea avea o influență în crearea unei noi emulații pentru înnoirea dinamicii teologice în ortodoxia românească.

Evanghelicii, în cele mai optimiste estimări, au început să facă asta acum circa cincizeci de ani, dar, din pricina persecuției la care a fost supusă de majoritatea ortodoxă de la începuturile acestei tradiții în România și apoi de regimul comunist, dezvoltarea teologiei evanghelice românești a avut loc mai ales după căderea comunismului, odată cu formarea, mai ales în școlile teologice din Vest, a unei noi generații de teologi evanghelici.

Așa fiind, evanghelicii ce află abia la începutul eforturilor lor de definire a unei terminologii teologice adecvate, fără de care formularea unei teologii românești este imposibilă. De fapt, clarificarea terminologică este fundamentală pentru viitorul teologiei evanghelice în România. Preferabil ar fi ca această clarificare terminologică să se facă nu numai pe linia rădăcinilor occidentale ale tradiției evanghelice, ci și dialog cu tradiția ortodoxă care domină cultura românească. Există însă și voci radicale, care se pronunță pentru o dezvoltare în contrast și polemică cu ortodoxia (adesea ca răspuns la atitudinea preponderent agresivă a ortodocșilor față de evanghelici). După părerea mea, o asemenea evoluție ar fi catastrofală atât pentru ortodocși, cât și, mai ales, pentru evanghelici.

3. Criza ecumenismului. După părerea mea, în ciuda unor succese modeste, ultimele decenii au fost martore ale unui regres al mișcării ecumenice. Dominația liberală asupra Consiliului Mondial al Bisericilor și lipsa de consistență teologică a acestui efort ecumenic este responsabil în mare măsură de acest regres. La acesta trebuie să adăugăm o resurgență a fundamentalismului, atât în spațiul ortodox, cât și în cel evanghelic.

O asemene situație nu poate fi propice pentru un dialog teologic coerent între cele două tradiții, cu impact negativ și asupra evoluției limbajului teologic, dar cei care au convingeri ferme în aceste chestiuni, își vor continua eforturile, spre îmbogățirea spirituală a ambelor tradiții. Așa să ne ajute Dumnezeu!

http://danutm.wordpress.com/2008/09/01/limbaj-protestant-vs-limbaj-ortodox/
Logged
reloaded 2033
Patru Talanţi
*
Offline Offline

Posts: 3.443


avatarul cu surprize


« Reply #36 on: 19 May 2009 »

Traim intr-un imens galantar. Al lucrurilor, al oamenilor deveniti marfa si al nazuintelor cu etichete de mezeluri. Aceasta stare de congelare o da inima omului, care a incetat sa-si mai extraga lumina din Iubire si a obtinut-o artificial dintr-o asa zisa licoare ecologica a mintii.

Sa murim intru' Hristos? O, nu, noi murim intru' noi, deveniti intre timp vampiri ai propriului nostru sange. Un sange academic, rece, aflat intr-o nirvana existentiala.

Cine este aproapele nostru? Fiti sinceri si raspundeti: noi. Egoismul este ultima frontiera spre care tanjim. Ne imbarbatam adesea cu dogme, doctrine, ne ascundem sub acoperisul traditiilor si ridicam uneori cate un deget acuzator celor ce cuteza a ne infrunta.

Noi suntem smochinul ce nu a dat roada cand trebuia. Caci seva noastra este egoismul. Ce rod poate da ea? Vom fi taiati de la radacina?

Raspunsul il stim cu totii; nu ne ramane decat sa ne intepam coaja ce ne acopera privirile mintii si sa lasam sa se scurga afara din noi lichidul abject al intolerantei si al inchiderii catre sine.
Logged

"Eu ascult muzica specifica aurei mele precum si grupei sangvine. Am citit un studiu care spunea ca muzica trebuie selectata ca si alimentele.... Muzica ce ii face bine unui om cu aura verde poate sa-i dauneze grav sanatatii unuia cu aura rosie..." [un mare intelept in viata]
emilia
Patru talanţi 
*
Offline Offline

Posts: 1.172


« Reply #37 on: 21 June 2009 »

RELIGIA 

 “De ce există atît de multe religii?” “Este religia aceea care îl apropie pe om de Dumnezeu sau în mod contrar acepțiunii majorității, este cea care îl îndepărtează?” “Dacă sunt atît de diferite, care este totuși punctul comun al tuturor religiilor?”
    Omul a fost creat de Dumnezeu cu facultatea închinării. Era drept și normal ca omul să ofere această închinare Creatorului. Dumnezeu, Creatorul, acela care se face de cunoscut în paginile Sfintei Scripturi cu numele de YHWH sau Iehovah a dat un impuls perfect vieții umane pe această planetă pe care a creat-o ca locuință perfectă în cele mai mici detalii. Căci așa vorbește Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut și l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit: “Eu sunt Domnul, și nu este altul!” - Isaia 45:18.

    De unde provine religia ?

    În acest univers Iehova Dumnezeu nu este singuratic el a creat o mulțime de creaturi spirituale sau altfel spus creaturi al căror trup nu este materie. O răscoală a avut loc în acest univers iar începutul acesteia a fost în grădina Edenului, grădină în care se afla perechea umană, Adam și Eva. Răscoala unei importante creaturi spirituale numite Lucifer, heruvimul, a avut în vedere dovedirea imperfecțiuni în creatura perfectă a lui Dumnezeu. Cum așa? Perfecțiunea creaturii umane nu a avut în vedere imposibilitatea acestuia de a alege între bine și rău, iar calea de la perfecțiune la degenerare este mai scurtă decît ne putem imagina uneori. Deturnarea omului de la calea perfecțiunii a avut în vedere în principal lezarea Creatorului și blamarea acestuia pentru cursul de acțiune uman. Aceasta s-a REALIZAT PRIN RELIGIE. Cum așa? În cele două articole vom prezenta foarte succint această afirmație.
    Imunitate în fața morții! Înțelepciune și stăpânire la fel de vaste ca ale lui Dumnezeu! Cu o astfel de afirmație mincinoasă a fost prezentată religia omenirii. Eva chiar a crezut acea ofertă defăimătoare a Diavolului. Prețul imediat pe care l-a plătit ea pentru ce se aștepta să primească a fost neascultarea de Dumnezeu; prețul final a fost stingerea în moarte. Între timp, ea a fost în robia închinării demonilor, care este religie. Baza pentru religia Evei a fost defăimarea de către adversarul Satan a Atotputernicului Dumnezeu Iehova, Creatorul, Izvorul vieții și al tuturor binecuvântărilor. Ea a descoperit curând că a fost păcălită, deoarece n-a primit nimic din ce îi oferise mincinosul Șarpe; în schimb, ea a primit mizerie, necazuri și moarte. Tot sfatul dat de Satan și toate faptele convertiților la religie Adam și Eva, erau contrare voinței exprimate a lui Dumnezeu.

    Ce este religia ?

    Prin urmare, religie înseamnă tot ce este împotriva facerii voinței lui Dumnezeu. Ea este închinarea dată creaturii și se bazează pe spusele creaturilor în contrazicerea Cuvântului lui Dumnezeu; de aceea, anulează Cuvântul lui Dumnezeu și-l face fără valoare. Ea înseamnă mai degrabă teamă de creaturi, decât teamă de Atotputernicul Dumnezeu, Creatorul.
    Cu foarte puține excepții, urmașii religioșilor Adam și Eva au rămas în cursa religiei până când puterea Atotputernicului Dumnezeu i-a înecat în Potop. În vremea celei de-a treia generații, religia era organizată într-o așa măsură, încât a atras comentariul Bibliei, oamenii fiind amintiți ca ‘numindu-se pe ei, sau alte creații, după numele lui Iehova’. Ei nu aveau credință în Iehova, ci întrebuințarea numelui de către ei era o practică religioasă și un paravan religios pentru închinarea la creaturi (Gen. 4:26, margin.). Dar, în decursul acestui interval, exercitarea religiei nu s-a limitat la creaturile pământești. Adversarul Satan a avut succes în ridicarea unor creaturi supraomenești nevăzute împotriva lui Iehova Dumnezeu, astfel prinzându-le în cursa religiei. Oferta lui defăimătoare și mincinoasă pentru ele era o oarecare parte în stăpânirea universală.
    Pentru un timp după Potop, religia n-a mai fost exercitată de creaturile umane, ci toți oamenii ascultau legea lui Dumnezeu și I se închinau. Când Dumnezeu, prin închinătorul Său Noe, a îndreptat atenția asupra faptului că Sămânța ce va nimici religia - pe care El o promisese în Eden (Gen. 3:15) - va veni prin Sem, fiul lui Noe și supraviețuitor al potopului, Satan s-a apucat să reorganizeze religia pe pământ pentru a prinde pe om în cursă, pentru a nimici Sămânța promisă și a câștiga stăpânirea universală.
    Pentru a da un nou început religiei printre rasa umană, Satan l-a ales pe Nimrod. Nimrod a câștigat popularitate ca „viteaz vânător superior lui Iehova și în opoziție cu El”. Întorcându-i pe oameni de la închinarea lui Iehova și de la teama de El, și punându-i să salute, să înalțe și să se închine lui Nimrod și statului, Satan a restabilit religia pe pământ. Satan l-a făcut pe Nimrod să construiască o puternică organizație alcătuită din politică și comerț, cu religia ca fiind cea mai importantă parte a ei. Acolo a început unirea bisericii cu statul. El l-a mai făcut pe Nimrod să construiască un falnic templu religios sfidând pe Iehova. Diavolul a întins oferta stăpânirii universale lui Nimrod și succesorilor lui papali, așa cum este confirmat de titlul pretins de ei: „Împăratul celor patru colțuri ale lumii”.
    Dumnezeu l-a întrerupt pe autointitulatul domnitor mondial, încurcând limba acoliților săi și a celorlalți supuși. Nu s-a realizat nici un fel de stăpânire mondială! Nimrod și-a văzut oprită construcția templului și supușii împrăștiați. Deși au ieșit de sub controlul imediat al lui Nimrod, ei au rămas sub controlul lui Satan și al nevăzuților lui supuși, la care oamenii au ajuns să se închine ca demoni. Oriunde s-au îndreptat acei oameni convertiți la religie, au dus cu ei închinarea lui Nimrod, care era închinare la Diavol.

    Ce doctrine religioase s-au dezvoltat în cursul timpului?

    Succesorii lui Nimrod, care au rămas în Babilon, au continuat doctrina religioasă fundamentală a nemuririi umane și doctrina corelată cu ea, transmigrația sufletului (numită și metempsihoză), și afirmațiile despre înțelepciunea divină și stăpânirea universală. Regele Babilonului, care era și mare preot al religiei babiloniene, susținea că este principalul interpretator și posesor al întregii înțelepciuni.
    Aceleași doctrine religioase au fost duse de supușii de odinioară ai lui Nimrod pe valea Nilului, unde a fost înființată împărăția Egiptului. Faraonii lui erau priviți ca dumnezei de supușii împovărați de religie. Ei, toate animalele și întreaga țară, erau considerați proprietatea personală a lui Faraon. Cei care se apropiau de el, se târau înaintea lui și i se adresau ca dumnezeu, și atunci numai la persoana a treia. Ei credeau că numai prin cuvântul lui putea ucide, putea salva și putea apăra în mod magic. Așa de superior față de alți oameni era considerat de egipteni a fi Faraon, încât numai fiii lui făcuți cu propria soră erau considerați moștenitori legali ai tronului.
    Atât valea Nilului, cât și valea Tigrului și Eufratului, sunt renumite pentru marile lor temple și pentru închinarea fanatică pe care locuitorii o dădeau demonilor sub simbolul stelelor. O mare preoție și un ritual complicat au fost dezvoltate de către demoni. Introducerea de către demoni a chipurilor de închinare era o violare suplimentară a legii lui Dumnezeu. Unele din chipurile religioase adorate în aceste văi erau enorme, ca de pildă cel din câmpia Dura, pe care l-a ridicat Nebucadnețar (Dan. 3:1). Mai departe, spre est, erau alte văi bogate ale râurilor unde demonii își stabiliseră închinarea, comerțul și conducerea politică printre oameni, marile văi ale Indiei și Chinei.
    Dar nu toate familiile umane se așezaseră în văi fertile. Unele locuiau în vaste ținuturi de prerie, bune pentru creșterea animalelor, ca de pildă pășunile Europei și ale Asiei. Acești crescători de vite se mutau împreună cu turmele lor după anotimpuri și nu s-au stabilit în orașe mari; dar ei se închinau la demoni în același fel. Ei nu aveau temple și chipuri mari, dar aveau chipuri portabile și în locul unei mari preoții aveau ceea ce ar corespunde vraciului indienilor americani. Toți care au abandonat închinarea lui Iehova, fie locuitori ai orașelor, fie agricultori sau nomazi, au fost prinși în cursă de religie. Și toți au eșuat să primească nemurirea, înțelepciunea divină și stăpânirea universală.
    Practica religiei, sau închinarea la demoni (Fapte 17:22, Diaglott; vezi și nota de subsol), are ca scop întoarcerea omenirii de la închinarea adevăratului Dumnezeu, Iehova. Ea este închinare la orice altceva decât la Atotputernicul Dumnezeu Iehova.
    Satan a obținut această închinare pentru sine și demonii lui asociați, făcând omenirea să se închine statului, liderilor de stat, simbolurilor, chipurilor, stelelor și altor corpuri cerești, prin intermediul a numeroase și felurite minciuni religioase. Înjositoarea închinare la liderii statului, începută de Nimrod în câmpia Șinear, a fost dusă în alte părți ale pământului, așa cum este demonstrat de închinarea dată faraonilor egipteni și de închinarea lui Malcam de către amoniți – Țef. 1:5.
    În Babilon, Nimrod a fost canonizat și venerat după moartea sa. Dar, deoarece Nimrod era mort, Satan era de fapt cel venerat. Satan era venerat acolo ca Bel (Distrugătorul; Isa. 46:1; Ier. 50:2; 51:44). În Palestina și alte părți, Satan era venerat ca Baal (stăpân, proprietar). Alte nume, sub care demonii erau venerați ca dumnezei și care sunt amintite în Biblie, sunt: Chemoș (venerat în Moab), Moloh sau Milcom (de amoniți; 1Regi 11:5, 7), Sucot-Benot (în Babilon și Samaria), Nergal (Cut și Samaria), Așima (Hamat și Samaria), Nibhaz și Tartac (Ava și Samaria), Adramelec și Anamelec (Sefarvaim și Samaria; 2Regi 17:26-31), Dagon (filisteni; 1Sam. 5:7), Rimon (Damasc; 2Regi 5:18), Nisroc (Asiria; Isa. 37:38), Zeus (numit Jupiter de romani și venerat de greci și alte națiuni; Fapte 14:12, A.S.V., margin), Hermes (numit Mercur de romani și adorat de greci și alte națiuni; Fapte 14:12, A.S.V., margin), Castor și Polux sau Dioscuri (venerați de mai multe popoare iafetice, inclusiv romanii și grecii; Fapte 28:11, A.S.V., margin și A.V.) și Remfan (Fapte 7:43). În afară de acești dumnezei-demoni, cei din vechime se închinau la mulți alții, ce nu sunt amintiți în Scriptură.
    Nimrod a devenit soțul propriei lui mame, care a fost venerată mai târziu în Babilon ca Iștar, iar în Tir, Sidon și restul Canaanului ca Astartea [Ashtoreth]. Necredinciosul Solomon a mers după ea și i-a construit o înălțime înaintea Ierusalimului. (1Regi 11:5; 2Regi 23:13). În Babilon ea mai era numită „Stăpâna cerului”. „Regina cerului” era venerată de izraeliții necredincioși în zilele lui Ieremia. (Ier. 7:18; 44:17-25). Ea a fost venerată mai târziu în Efes și în alte părți ca Artemis (Diana). – Fapte 19:25-28.

    Cum se identifică practicile religioase păgâne cu cele din zilele noastre?

    Folosirea simbolurilor în închinarea la Diavol este larg răspândită. Credinciosul Iov a declarat că el se reținea de la a se închina la simboluri, precum soarele și luna (Iov 31:24-28). Și stelele erau venerate (Deut. 4:19). Un alt simbol prin care demonii primeau închinarea religioșilor este crucea. Introdusă mai întâi în Babilon, de acolo s-a răspândit pe întreg pământul. Chiar și animalele erau folosite ca simboluri prin care oamenii se puteau închina la demoni. Astăzi, națiunile care înalță statul își aseamănă guvernele cu un leu, urs, vultur, etc., și le pun chipurile pe steme și drapele. Steagurile erau o trăsătură caracteristică a templelor egiptene. În inscripțiile egiptene, prezența steagurilor înaintea clădirii o identifica pe aceasta ca templu. Însăși hieroglifele însemnând „dumnezeu” (neter) sunt identificate ca un steag [reprezintă un băț pe care este încolăcit un fragment de papirus, simbolizând teritoriul sfânt al primelor clanuri care aveau drept zeu tutelar un neter anumit]. În reportajul lui Robert Ripley, „Credeți sau nu”, apărea afirmația: „Primele steaguri erau mici statuete de dumnezei puse pe bastoane și purtate pe câmpul de luptă. Ele au fost înlocuite mai târziu de steaguri cu steme pictate” – The Detroit Times, 6 decembrie 1944.
    De la închinarea la simboluri la închinarea la chipuri [statui sau icoane] a fost un mic pas. Idolatrizarea chipului consta din fluturarea mâinii și salutarea lui, aruncarea unui sărut spre el sau, pur și simplu sărutând chipul. Multe din ritualurile închinării la chipuri erau chiar mai degradante decât acestea. În legătură cu închinarea la chipurile lui Baal și ale Astarteei, Diavolul a instituit cultul falusului (închinarea la sex). „Păduricile” sau „așerah” erau chipuri sau simboluri vizibile folosite în legătură cu închinarea falică la Baal și Astartea. – Lev. 18:20-25; Isa. 57:5-8; Num. 31:16; Ps. 106:28.
    Demonii, spre batjocura lui Dumnezeu și pentru a aduce ocară pe numele Său, i-au făcut pe oameni să le aducă jertfe, chiar jertfe umane, ca acelea aduse lui Baal. (Ps. 106:37, 38; Deut. 12:30, 31; Fapte 15:29). În închinarea Diavolului sub simbolul lui Baal, pentru el erau ridicate altare, erau construite temple și profeții îi aduceau jertfe; implorându-l fierbinte, ei făceau un salt, își răsuceau și deformau corpul și se tăiau cu cuțite și sulițe până se umpleau de sânge. (1Regi 16:31-33; 18:26-28). Demonilor le erau oferite jertfe de băutură și tămâie de pe acoperișuri și pe străzi, iar religioșii din Palestina se închinau demonilor pe munți înalți, dealuri și sub copaci (Deut. 12:2,3; Ier. 32:29; 11:13). Religioșii aveau un dumnezeu demon pentru fiecare cetate. (Ier. 2:28; 11:13). Preoții lui Baal erau identificați prin robele negre pe care le purtau! – Țef. 1:4.
    Practicanții religiei erau cunoscuți prin diferite nume, care denotau trăsătura specifică a închinării la demoni pe care ei puneau accentul, sau afirmațiile pe care le făceau în ceea ce-i privea, ca de pildă: prooroci, vrăjitori, ghicitori, prevestitori, mediumuri, vraci, magicieni (sau magi), necromanți, făcători de farmece, cititori în stele, etc. (Mat. 2:1, A.S.V., margin; Deut. 18:10,11, A.V.; A.S.V., Moffatt). Toți acești magicieni sau vrăjitori erau agenți ai Diavolului, pe care îl serveau și căruia i se închinau.
    În sprijinirea afirmației religiei că ea este singura depozitară a cunoștinței și a înțelepciunii, aceasta urmărea să controleze toată educația. Ea ținea masele omenirii în ignoranță și îi educa numai pe cei foarte puțini care constituiau clerul. Dar, în toată acumularea lor de așa-zisă înțelepciune, ei omiteau cea mai înaltă învățătură, cunoștința despre Iehova și Cuvântul Lui. Atitudinea clerului babilonian din vechime, referitoare la educarea oamenilor de rând, este arătată prin cuvintele unui scrib babilonian: „Omul învățat să-i instruiască pe cei învățați, dar cei neînvățați să nu audă, căci acest lucru este tabu”. Tot ceea ce învățau ei erau minciunile lor religioase, care constituie principalul inventar al tuturor religiilor, în special minciuna fundamentală a nemuririi sufletului uman. Din pricina acestei doctrine, religia întotdeauna a fost foarte preocupată de cei morți, de pregătiri pentru ei și de a plăti preotului pentru aceștia. În timpurile din vechime, religioșii își făceau tăieturi pe corp pentru cei morți. (Lev. 19:28). Alte minciuni religioase învățate de religie erau existența unui loc de purificare sau de chinuire a celor morți și minciuna religioasă ce dezonorează pe Dumnezeu despre „treime”.
    Deși religia a avut succes în a prinde în cursă și în a întoarce mulți oameni și îngeri de la Dumnezeul cel adevărat, ea nu a avut niciodată succes în a întoarce toți oamenii și îngerii împotriva lui Dumnezeu.

    Ce a făcut Ierarhia romano-catolică?

    Roma, cea de-a șasea putere mondială, a făcut ceea ce n-a încercat nici un imperiu mondial dinaintea ei. Ea a încercat nu numai să aducă în interiorul granițelor sale toată lumea civilizată din acel timp, ci și să includă în religia ei toate religiile de atunci. Această încercare a continuat pentru mult timp și toate religiile din imperiu se amestecau la Roma, dar rămânând separate una de alta. Apoi a urmat cel mai îndrăzneț plan religios de până atunci: fuziunea religiilor. Urmașii lor, prin nenumărate secte din întreaga „creștinătate”, încă hulesc pe Iehova și Isus Cristos în numele lui Cristos. În această fuziune, religia fiecărei ramificații cunoscute sau a fiecărei varietăți de închinare la demoni, s-a contopit într-un sistem numit romano-catolic. Organizația romano-catolică continuă lucrarea de fuziune și de absorbție a diferitelor forme de închinare la demoni.
    Având în vedere faptul că după Nimrod religia a început să se răspândească, organizația romano-catolică le-a adunat din nou laolaltă pe toate. Practic, ea a adus în mijlocul ei fiecare tip imaginabil de închinare la demoni. Acum, ea are în remorcă chiar cadavrul protestantismului. Religia pare mai aproape decât oricând înainte de a obține stăpânirea mondială și unificarea religiei. Dar, în loc să ajungă la stăpânire mondială, înțelepciune și nemurire, religia va secera la Armaghedon numai înfrângere și nimicire veșnică.

Sursa:  www.vestitorulimparatiei.ro
Logged

michael
Cinci Talanţi
*
Offline Offline

Posts: 7.894



« Reply #38 on: 22 June 2009 »

aceasta nu este o predica ci doar propaganda...
Logged
emilia
Patru talanţi 
*
Offline Offline

Posts: 1.172


« Reply #39 on: 22 June 2009 »

aceasta nu este o predica ci doar propaganda...

Propaganda, la ce?...

Poti sa o apreciezi ca pe o schita de predica, daca nu o vezi ca si pe o predica...

Eu ascult si astfel de predici care contin multe informatii valoroase.
Logged

emilia
Patru talanţi 
*
Offline Offline

Posts: 1.172


« Reply #40 on: 06 July 2009 »

           

Faptele religiei
 

    În tema precedenta am încercat o descriere pe scurt a ceea ce înseamnă religia, cine este inițiatorul ei, ce practici și doctrine religioase s-au dezvoltat de-alungul timpurilor și care este punctul comun al tuturor religiilor. Vorbind tot despre religie, în această temă vom încerca să rezumăm în câteva cuvinte care au fost faptele, tendințele și scopul religiei.

    Adevăratul creștinism din primul secol, în pofida persecuției, s-a ținut departe de închinarea religioasă, servind numai singurului Dumnezeu, Iehova. Adevărații creștini nu aveau jertfe, temple, statui și nici aranjament preoțesc. Mai mult decât atât, creștinii refuzau să ofere tămâie împăratului, să satisfacă serviciul militar sau să facă plecăciuni înaintea conducătorilor și preoților. Apoi, în scurt timp, s-a început o politică de suprimare și nimicire a creștinismului original. Presiunea pentru persecutarea primilor creștini a venit din partea ierarhiei religioase păgâne, deoarece închinarea creștină era de neînduplecat în fața propunerilor păgâne oficiale de compromis și nu avea nimic în comun cu religia Diavolului.
    În proiectarea sa de multe organizații religioase, Satan și-a produs în cele din urmă capodopera: așa numita religie ”crestina”. În decursul secolului al IV-lea după Cristos, el a altoit cu succes două organizații religioase: păgâna religie de stat a Romei păgâne și tânărul corp de „creștini” deviați, apostați. Fuziunea rezultată a devenit cunoscută sub numele de religie „catolică”, biserica universală, biserica imperială de stat a Imperiului Roman, și din secolul al IV-lea înainte a devenit cunoscută ca și „creștinism organizat” sau „creștinătate”. În pofida preluării numelui lui Cristos, acest enorm rod al semănatului demonic este condamnat de propriile cuvinte ale lui Isus: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină.” – Mat. 15:13.
    În secolul al IV-lea, după ce piedicile au fost îndepărtate, în cursul următoarelor decenii au fost încorporate alte doctrine păgâne în biserica-catolică de curând organizată. Închinarea la mamă-și-copil, Crăciunul, Paștele, folosirea crucii, jertfa liturgică, rugăciunile pentru cei morți, și în cele din urmă „purgatoriul”, învățături care existaseră mai înainte într-o formă oarecare sub fostul cult păgân roman, toate au fost amestecate în noua religie. Ca și în zilele noastre, mulțimi de oameni au devenit atunci așa numiți „creștini”, deoarece aceea era moda zilei.
    Zeci de comparații ar putea fi făcute pentru a demonstra corupția „creștinismului” modern, dar una despre un ritual religios, una despre un festival religios și una despre o doctrină religioasă, sunt suficiente.
    Despre ROZARII: „Rozariile … nu sunt invenția Papalității. Ele se folosesc în mod obișnuit printre brahmanii hinduși; și în cărțile sfinte hinduse se face mereu referire la ele. În Tibet acestea se folosesc din timpuri străvechi și printre milioanele din Orient care aderă la credința budistă. În Grecia asiatică rozariul era folosit în mod obișnuit, așa cum se poate observa din înfățișarea Dianei efesenilor”.
    Despre CRĂCIUN: „În mijlocul Bisericii creștine nu s-a auzit vreodată de o astfel de sărbătoare ca și Crăciunul până în secolul al III-lea. Originea ei se regăsește cu mult înainte de însăși era creștinăș printre păgâni era celebrată o sărbătoare exact la acel timp al anului, în cinstea nașterii fiului reginei babiloniene a cerului; se crede că pentru a-i atrage pe creștini și a mări numărul aderenților nominali ai creștinismului, aceeași sărbătoare a fost adoptată de Biserica romano-catolică, dându-i doar numele lui Cristos”.
    Despre PURGATORIU: „În Egipt era insuflată de fapt aceeași doctrină a purgatoriului. Dar când acestei doctrine a purgatoriului i s-a permis accesul în mintea poporului, atunci a fost deschisă ușa pentru tot felul de stoarceri de bani din partea preoților”.
    Ierarhia romano-catolică își recunoaște păgânismul. Renumitul cardinal britanic Newman, în al său Eseu despre dezvoltare, arată deschis că organizația lui religioasă a încercat să „transforme chiar instrumentele și anexele închinării la DEMONI pentru o întrebuințare evanghelică” și că multele formalisme și zorzoane ale religiei, care nu sunt menționate în Biblie, „toate sunt de origine păgână și sfințite prin adoptarea lor în Biserică [romano-catolică]”.
    Prin mișcările sale de maestru din secolul al IV-lea, Satan a avut succes în a corupe ceea ce a fost creștinismul la origine, i-a pervertit organizația și învățătura, și apoi, pe apostazia rezultată, a forțat o unire și o fuziune cu organizația romană păgână, prin care a furnizat în cele din urmă tiparul major pentru noua biserică catolică de stat. Pe aceste necurate temelii de fuziune din secolul al IV-lea și-a ridicat Satan uriașa organizație anticrist, o capodoperă a amăgirii, nelegiuirii și asupririi, totul călăuzit de o preoție ierarhică după ordinul lui Nimrod.
    Practica religiei, sau închinarea la demoni (Fapte 17:22, Diaglott; vezi și nota de subsol), a avut și are ca scop întoarcerea omenirii de la închinarea adevăratului Dumnezeu, Iehova. Ea este închinare la orice altceva decât la Atotputernicul Dumnezeu Iehova. Satan a obținut această închinare pentru sine și demonii lui asociați, făcând omenirea să se închine statului, liderilor de stat, simbolurilor, chipurilor, stelelor și altor corpuri cerești, prin intermediul a numeroase și felurite minciuni religioase.
    Referitor la organizarea din rândul “creștinismului” din zilele noastre este aproape aceeași cu cea a ierarhiei romano-catolice din trecut. Această organizare ierarhică nu-și are izvorul de la corpul de guvernare original al apostolilor. Toate aceste pretenții de succesiune și origine apostolică sunt false și structura Ierarhiei este complet contrară organizației teocratice originale, așa cum a fost stabilită de Isus Cristos.
    Diviziunile politice ale Imperiului Roman din timpul domniei lui Constantin au cuprins 13 dioceze, care au fost scindate ulterior în 120 de provincii. Toate adunările și supraveghetorii lor din fiecare din cele 120 de provincii romane erau plasate sub conducerea ecleziastică a unui „mitropolit”. În același mod, toți „mitropoliții” din fiecare din cele 13 mari dioceze erau puși sub conducerea unui „patriarh”. Pentru a încheia piramida organizației ierarhice, cei 13 „patriarhi” erau apoi responsabili în fața împăratului, ca și cap al bisericii. Odată cu trecerea secolelor, diviziunile mai mici ale bisericii au devenit cunoscute ca dioceze, peste care avea jurisdicție un episcop și secțiunile mai mari erau conduse de arhiepiscopi, patriarhi și cardinali.
    Pe la sfârșitul secolului al IV-lea biserica universală catolică a fost împărțită în patru „sfinte episcopii” majore, fiecare cu propria ierarhie, sau episcopi și preoți, și cu un „patriarh” ca și cap al ei. Odată cu creșterea în putere a noii religii a bisericii catolice rezultată în urma fuziunii, s-a format o rivalitate în ce privește cine din cei cinci patriarhi să se bucure de întâietate ca lider al întregii biserici, al doilea după împărat. Acest lucru s-a realizat numai după anul 440 când primul papă al Romei, Leo I, a câștigat supremația spirituală peste întreaga lume catolică.
    În mod arogant, acest prim papă al Ierarhiei romano-catolice a declarat pentru sine suveranitate universală, titlu care aparține numai lui Iehova Dumnezeu. În felul acesta, Leo I s-a dat pe față ca agent al lui Satan în dorința Diavolului pentru stăpânirea universală.
    De la întemeierea Papalității, organizația romano-catolică s-a străduit să-și exercite supremația peste întreg tărâmul „creștin”. Dorința ei lacomă după dominație, ca biserică universală, este responsabilă de intrigă pentru majoritatea războaielor dintre națiuni din cei 1.500 de ani trecuți. După anul 440, biserica Romei a pus în aplicare un program de expansiune și dominație peste întreaga Europă Centrală și de Vest. De aici înainte a început epoca „de aur” a Ierarhiei romane, care a continuat până la Reforma din prima parte a secolului al XVI-lea. Această perioadă este denumită Evul Mediu (aprox. 475-1550) și primii 700 de ani au fost numiți mai cu seamă Evul Întunecat, dar întreaga perioadă a fost una de mare superstiție, tiranie, corupție, asuprire, ignoranță, violență și crimă de orice natură, sub conducerea preoțească. Într-adevăr babilonica religie a Diavolului a atins noi culmi ale blasfemiei, ținând oamenii în mare ignoranță și teamă. Fără îndoială, Satan părea să fi avut succes în câștigarea chestiunii stăpânirii universale, folosind chiar numele Fiului lui Dumnezeu ca mijloc de a-și întări capodopera religiei demonice, „religia creștină”.
    În trecerea timpului, în decursul domniei milenare a Ierarhiei romane, filozofiile omenești și ritualurile păgâne au înlocuit în continuare multe învățături simple. În secolul al VI-lea închinarea la cler era învățată la ordinea zilei. Secolul al VIII-lea a devenit recunoscut pentru închinarea ordinară la chipuri. Acest val de idolatrie s-a fixat cu rezistență în tradițiile bisericii pentru generațiile viitoare, întocmai cum s-a fixat falsa doctrină a „purgatoriului” în dogma bisericii în secolul al VII-lea. În secolul al IX-lea a năvălit un potop de noi nebunii superstițioase și învățături înjositoare de la barbarii din țările de nord.
    Secolul al X-lea a fost remarcabil în special pentru cinstirea și crearea „sfinților”, care practic erau venerați. A existat o mare căutare de „relicve sacre” și o păstrare a lor, precum și o îngrămădire de mari bogății și control politic pentru preoți și călugări. În decursul secolului următor, preoția a devenit foarte coruptă și ticăloasă. Clerului îi lipsea cunoștința scripturală și era fără virtute. Oamenii în general erau cufundați adânc în superstiție. În secolul al XII-lea pontifii romani nu învățaseră nimic care să le combată supremația atribuită; de aceea, ei insistau ca acel creștinism apostat să fie astfel explicat și modificat pentru a sprijini autoritatea papalității. Cei ce refuzau să se supună erau nimiciți prin foc și sabie.
    Pe lângă relatarea Bibliei, faptele istoriei au dezvăluit adevărul cu privire la tot ceea ce înseamnă religie și putem înțelege ca religia nu este de la Iehova Dumnezeu.

Sursa:  www.vestitorulimparatiei.ro
 
« Last Edit: 06 July 2009 by emilia » Logged

Dana
Cinci Talanţi
*
Offline Offline

Posts: 10.780



« Reply #41 on: 06 July 2009 »

eu una, nu am rabdare sa citesc postarile astea kilometrice...
citesc ca Iorga. in diagonala. [daca as si retine ca el ar fi ceva :)) ]
Logged

forum crestin ->
emilia
Patru talanţi 
*
Offline Offline

Posts: 1.172


« Reply #42 on: 15 September 2009 »


Ce este omul?

 
    De-a lungul secolelor, întrebări precum: „Ce este omul? Are el un suflet nemuritor? Care este destinul omului?”, au fost subiectele unor discuții importante între înțelepții acestei lumi. Oamenii religiei, științei și chirurgiei și-au petrecut mult timp și au depus mari eforturi în încercarea de a răspunde satisfăcător la aceste întrebări. Oamenii de știință și chirurgii răspund la aceste întrebări pe baza datelor pe care le-au învățat în studiul lor despre anatomia omului. Liderii religioși ai acestei lumi răspund la întrebări pe baza cunoștinței pe care au dobândit-o în institutele religioase sau seminarele teologice.

    Oamenii de știință și chirurgii au ajuns la concluzia că omul este doar o formă superioară a vieții animale, având un organism mai complex și capabil să exercite facultăți mai presus de orice alte forme de viață animală. Ei n-au fost capabili să găsească în om vreo dovadă clară a nemuririi. Ei nu pot găsi vreo dovadă care să arate că omul are un suflet nemuritor. Cu toate acestea, liderii religioși lumești pretind că omul are un suflet nemuritor și că aceasta este diferența majoră dintre om și celelalte forme de viață. Ei spun că sufletul este partea nemuritoare, spirituală a omului.

    Faptul că sufletul uman este muritor poate fi amplu dovedit printr-un studiu atent al Sfintelor Scripturi. Un suflet nemuritor nu poate muri, dar cuvântul lui Dumnezeu spune la Ezechiel 18:4, referitor la oameni: „Iată că toate sufletele sunt ale Mele; după cum sufletul tatălui este al Meu, tot așa este și sufletul fiului; sufletul care păcătuiește, acela va muri”.

    Concluzia Bibliei referitoare la întrebarea „Ce este omul?” este simplă și logică. Fără învățături filozofice deșarte ale păgânilor! Mai presus de orice altceva, numai Sfintele Scripturi oferă speranța adevărată pentru aceia care caută pe Iehova Dumnezeu și se străduiesc să urmeze căile Sale.....

Sursa:  http://vestitorulimparatiei.ro/
Logged

emilia
Patru talanţi 
*
Offline Offline

Posts: 1.172


« Reply #43 on: 28 September 2009 »

Ziua judecății sau o glumă?

   Oamenii de pe vremea lui Noe au crezut că e o glumă. Cetățenii din Sodoma din zilele lui Lot au crezut că e o glumă. Isus a arătat că oamenii de astăzi vor cugeta că aceasta e o glumă. Unde stai tu? Cei mai mulți dintre cei ce merg la biserică dau o explicație foarte slabă cu privire la" ziua judecății". Ei vorbesc obișnuit despre ea ca o glumă, sau ziua de judecată - "ziua despre sfârșitul pământului", sau ziua când nu va mai fi timp. Foarte rar, unii preoți dau o explicație mai inteligentă. Pentru ei unele întrebări sunt niște enigme și nu le pot da o explicație mai inteligentă, o explicație corectă. Ce este ziua judecății? Unde este aceasta? Cine judecă? Care este rezultatul? Suntem noi acum în ziua judecății? Pentru mulți oameni, ziua judecății sună ca o glumă pentru că sunt orbiți de falsa religie. Ei au învățat că pământul literar se va sfârși. Într-adevăr, aceasta este o învățătură absurdă, pentru că cuvântul Lui Dumnezeu declară sigur:" Pământul va rămâne veșnic." Deci când preoții învață că pământul se va sfârși oamenii nu trebuie să-i asculte, deoarece acest lucru este neadevărat și nescriptural. (Eclesiast 1:4). Nu există îndoială că ziua judecății a fost decretată de Dumnezeu Cel Atotputernic și în Biblie scrie: " Iehova este judecătorul nostru. (...) El a orânduit o zi în care va judeca pe locuitorii pământului în dreptate". Dar ce se înțelege prin "ziua judecății"? Aceasta se referă la acel timp când Curtea Supremă din cer va executa dreapta judecată. Termenul judecată întrebuințat în Scriptură, înseamnă o hotărâre care este în conformitate cu Legea Lui Dumnezeu; pentru a face acest lucru mare, Iehova Dumnezeu a numit un Judecător asociat cu El, unul pe care L-a înviat din morți și anume pe Iubitul Său Fiu, Isus Christos. Cu privire la numirea Lui ca Judecător, Isus Christos a zis:" Tatăl nu judecă de loc pe nimeni și a dat toată judecata Fiului... Judecata pe care o fac Eu este dreaptă, deoarece eu nu caut să fac voința Mea, ci voința celui ce M-a trimis pe Mine". O apreciere mărită a numirii Fiului care judecă, poate fi câștigată din cuvintele apostolului Petru: "El ne-a poruncit să propovăduim oamenilor și să punem mărturie peste tot, că El este rânduit de Dumnezeu să fie Judecătorul celor vii și al celor morți." (Isaia 33:23,30 Pm. Sand.; Fapte 17:31; Ioan 5:22,30; Fapte 10:42 L.N.).

Ziua de judecată de o mie de ani
   
Ziua în care Isus Christos judecă vii și morții nu poate să fie de 24 de ore. Deoarece scriptura zice: "O zi pentru Iehova este ca o mie de ani și o mie de ani sunt ca o zi". Prin urmare ziua rânduită de Iehova, pentru ca Christos să exercite ordinul judecătoresc, este o zi care va dura o mie de ani. Acest judecător este și Rege. Deci este un Rege Judecător. Domnia Lui de o mie de ani începe după războiul universal - Armaghedonul; acest război este destinat să vină peste această generație, un război în care Dumnezeu Cel Atotputernic va distruge acest sistem de lucruri din prezent. Acesta este pământul simbolic al lumii lui Satan, deci acesta va fi supus nimicirii în Armaghedon, nu pământul literar! Cerurile simbolice - Satan și organizația lui de demoni, de asemenea vor fi distruse în Armaghedon, pentru că Iehova va folosi pe Fiul Său să arunce în abis pe Diavol: "Și El a apucat Balaurul, Șarpele original, care este Satan, Diavolul și l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în adânc, l-a închis, i-a sigilat intrarea deasupra lui, ca să nu mai poată înșela neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani". (II. Petru 3:8; Apoc. 20:2,3 L.N.). Cu toate că acest sistem întreg de lucruri nelegiuite din prezent, va simți din plin furia hotărârii de distrugere din partea Lui Iehova, un mare număr de oameni, adică aceia care iubesc dreptatea și care s-au consacrat Adevăratului Dumnezeu, vor supraviețui Armaghedonului și vor beneficia de mia de ani. În timpul acestei zile de judecată, Isus Christos va învia din morți pe acei ce sunt păstrați în memoria Lui Dumnezeu. Isus ne-a spus să nu ne mirăm de acest fapt: "Să nu vă mirați de aceasta, deoarece a venit ora, în care toți acei din morminte, vor auzi vocea și vor ieși afară, și aceia care au făcut fapte bune vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut fapte rele vor învia pentru judecată." (Ioan 5:28,29 L.N.).
   Când aceste milioane de oameni vor învia, cum vor fi judecați? Pentru faptele lor din trecut? Nu, ci ei vor fi judecați pentru faptele lor în viitor, ce ar urma să le facă. Dacă ei ar fi trebuit să fie judecați după faptele din trecut, ar fi putut să-i judece pe când erau în morminte. Atunci ar fi nevoie numai de o înviere pentru viață. Dar Isus, Judecătorul care a făgăduit o înviere pentru judecată și acei ce vor fi înviați, vor fi judecați pentru faptele ce le vor face în viitor, pe un pământ liber de influența Diavolului. Profeția așa zice: "Și marea va da înapoi pe morții care sunt în ea, și moartea și locuința morților vor da înapoi pe morții care erau în ele, și ei erau judecați fiecare după faptele lor." Fiecăruia dintre ei li se va da timp potrivit, ca să dovedească prin fapte că iubesc dreptatea. Sunt puține națiuni astăzi care oferă dreptate pentru toți și chiar aceia care oferă acest lucru nu-l pot trăi din cauza imperfecțiunii omenești. Prin urmare, omul sărac are puține șanse de a obține dreptate din plin; numai cel bogat poate apela la cele mai înalte curți. Ce deosebire de judecată va fi în ziua judecății de o mie de ani, față de acest timp prezent; toți oamenii vor fi judecați la rangul lor. Atunci nu vor mai fi prejudecăți (cauzate de pagube prin judecată) împotriva celor ce au fost săraci. "El nu va judeca după ceea ce vede cu ochii, nici nu va hotărî prin ceea ce a auzit; ci cu dreptate va judeca pe cei nevoiași, și va hotărî cu nepărtinire pentru cei săraci din țară." (Apoc. 20:13 L.N.; Isaia 11:3,4 Am. Trans.)

Încercarea finală se aplică
   
Ce se va întâmpla la sfârșitul zilei de judecată de o mie de ani? Isus Christos va aduce neamul omenesc la perfecțiune și va preda Împărăția Tatălui, pentru ca Iehova să fie totul în toate, pentru toți: "În urmă va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile Lui Dumnezeu Tatăl, după ca va nimici orice domnie, orice stăpânire și orice putere". Apoi Iehova Dumnezeu folosește pe Isus să dezlege pe Diavol. "Când se va împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat." Pentru ce va fi Diavolul dezlegat după mia de ani din starea lui de moarte? Pentru că trebuie să se facă încercarea finală și să se hotărască cine este vrednic ca să primească din mâinile Lui Iehova Dumnezeu dreptul la viață veșnică pe acest pământ. (I. Cor. 15:24; Apoc. 20:4). Să nu credem că este straniu că Diavolul va fi dezlegat. Trebuie să ne amintim că omul perfect Adam a fost încercat de Dumnezeu. Iehova a întrebuințat "pomul cunoștinței binelui și răului". Dar în timpul încercării finale, după ce se vor sfârși cei o mie de ani, Judecătorul Suprem nu va întrebuința un pom pentru a încerca, ci îl va lăsa pe Diavol să-i încerce, și pe această încercare se va baza judecata Lui. Unii dintre oamenii perfecți vor permite ei însuși să fi înșelați de Diavol, asemănător cum a permis Adam în grădina Edenului să fie înșelat. Rezultatul? Acești nelegiuiți cu deplină voie și alții înșelați, ambele clase sunt numite simbolic Gog și Magog, care se vor pregăti să facă războiul cu cei ce vor rămâne credincioși Lui Iehova. Dumnezeu nu va permite ca aceste lucruri să rămână fără control, când Diavolul va conduce pe rebelii Săi cu asalt împotriva locuitorilor loiali ai Lumii Noi. Iehova va face pașii necesari împotriva lor după cum zice: "Foc a căzut din cer și i-a mistuit; și Diavolul care-i înșeală a fost aruncat în iazul de foc și pucioasă. La acel timp Dumnezeu nu-l va arunca pe Diavol în abis, ci îl va arunca în lacul (iazul) de foc; ceea ce, simbolic, arată moartea a doua sau starea de nimicire veșnică. Toții rebelii care vor pieri cu Diavolul, vor suferi aceeași soartă. (Genesa 2:17; Apoc. 20:9,10 L.N.).

Perioadele de judecată pentru societatea omenească
   
Întrucât ziua judecății de o mie de ani și perioada de judecată la sfârșitul acelei zile sunt încă în viitor, poate cineva să facă acum ceea ce vrea și să ignore vestea bună a Împărăției Lui Dumnezeu? Răspunsul Bibliei este: nu! Dacă națiuni, comunități, familii și indivizi n-ar avea răspundere de faptele lor, prin urmare n-ar exista nici un scop vital servit de lucrarea de propovăduire mondială arătată de Isus Christos: "Această veste bună (evanghelie) a Împărăției, va fi propovăduită la toți locuitorii pământului, ca să slujească de mărturie la toate națiunile și atunci va veni sfârșitul final. (Matei 24:14 L.N.). A ignora acest mesaj al Lumii Noi a Lui Dumnezeu și sfârșitul acestui sistem de lucruri (lumii rele) este o greșală, o greșală de moarte. Cu toate că ziua de judecată a miei de ani n-a început încă, să nu credeți că n-a fost sau că nu este acum o perioadă de judecată al societății omenești. Cât de serios este o perioadă de judecată? Condamnările divine totdeauna au rezultat distrugerea veșnică. Iată unele rezultate de condamnări divine: în Eden - ziua judecății, când Dumnezeu a judecat pe Adam. Altă perioadă de judecată a societății omenești - în zilele lui Noe, când Dumnezeu a hotărât să nimicească pe locuitorii pământului pentru nelegiuirea lor. Dumnezeu a făcut să răsune avertismentul Său prin Noe, predicatorul dreptății. Dar pentru oamenii nelegiuiți, Noe era un fanatic. Mulți dintre ei și-au bazat glumele pe predica lui Noe și pe construirea corăbiei sale. Dacă citim în Biblie și ne dăm seama ca și când am vedea pe acei oameni din zilele lui Noe batjocurindu-l, izbucnind în râsete, râzând de acel om care predica și construia corabia. Dar Biblia spune că acea perioadă de judecată nu a fost o glumă; și că Dumnezeu a pedepsit acea lume veche, cruțând numai pe Noe, predicatorul dreptății, cu încă alte șapte persoane în mod sigur, când a adus potopul peste o lume de oameni nelegiuiți, care au pierit în potop și nu vor mai învia niciodată, pentru că judecățile lui Iehova sunt finale: "Eu, Iehova, nu mă schimb." (Petru 2:5 L.N.; Maleahi 3:6 A.S.V.).
   Ziua judecății pentru Sodoma și Gomora a fost un alt timp de judecată. Îngerii Lui Iehova au apărut la Lot înștiințându-l despre judecata Lui Iehova Dumnezeu și distrugerea cetăților și anunțându-l pe el să fugă pentru a-și scăpa viața. Lot a avertizat și pe rudele sale. Acest om temător de Dumnezeu n-a pierdut timp și a mers repede și la ginerii săi cu această veste zguduitoare. Lot a mers și a început să vorbească ginerilor săi care luaseră pe fiicele lui, apoi înaintând zice: "Sculați trebuie să plecăm din acest loc, deoarece Iehova va distruge cetatea. Dar în ochii ginerilor săi el părea asemenea unui om care glumește." (Genesa 19:14 L.N.) Ei au crezut că Lot glumește. Și încă n-am putea să nu auzim vocea lui urgentă care zice: "Haideți să plecăm din acest loc!" Dar rudele lui au râs tare, gândindu-se că e de necrezut acest lucru, ca Dumnezeul cerului să distrugă cetatea și că nu trebuie să țină seama de avertismentul lui Lot. Așa s-au nenorocit pe ei însăși, în egoismul lor, alegându-și soarta nimicire veșnice. De aceea, Iehova a plouat foc și pucioasă din ceruri peste Sodoma și Gomora. Batjocurile celor care râdeau din Sodoma, au încetat pentru veșnicie, și ziua judecății n-a fost o glumă. (Genesa 19:14 L.N.).
   Soarta tuturor oamenilor din Sodoma care n-au vrut să fugă din cetate, fie că a fost bărbați, femei, copii, a fost asemănătoare cu a rudelor lui Lot. Ei au plătit cu pedeapsa nimicirii veșnice, pentru că aceasta era ziua judecății. Despre Sodoma și Gomora scrie în Biblie, la Iuda 7 L.N.: "Ne stau înainte ca un exemplu, fiind supuse unei pedepse judiciare veșnice, în foc."

Ziua judecatii de la 1918
   
Ce înseamnă toate acestea? Apostolul Petru răspunde: "El a condamnat cetățile Sodoma și Gomora, prefăcându-le în cenușă, ca să slujească drept exemplu celor ce vor trăi în nelegiuire. Deci ziua de judecată a Sodomei a reprezentat ziua judecății care a venit peste națiuni în zilele din urmă, în care ne aflăm noi acum.
   Isus Christos, Regele întronat, judecă națiunile de la 1918. Nu este nevoie să vină pe pământ pentru a face acest lucru, ci El face aceasta în mod invizibil din ceruri așa după cum a zis: "Când Fiul Omului va veni în glorie, cu toți îngerii Lui, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale, și toate națiunile vor fi adunate înaintea Lui, și El va despărți oamenii unii de alții." Pe ce se bazează judecata Lui Isus? Pe răspunderea oamenilor ce o vor avea în urma predicării prin martorii Lui Iehova a veștii bune despre Împărăția Lui Dumnezeu stabilită. Isus a spus mai înainte, că acest lucru de mărturie ce se duce în toată lumea, va fi făcut în timpul prezenței Lui a doua: "Această veste bună a Împărăției va fi predicată la toți locuitorii pământului, ca să le slujească de mărturie la toate națiunile, apoi va veni sfârșitul." (II. Petru 2:6; Matei 25:39; 34:32; 24:14 L.N.).
   Împlinirea sfârșitului înseamnă această perioadă de judecată culminantă, până la războiul Armaghedonului. Prin urmare, Iehova va demonstra judecata de condamnare prin descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de vestea bună a Domnului Isus. Aceștia vor plăti, primind pedeapsa cu nimicirea veșnică". Deci aceia care vor muri în Armaghedon vor plăti aceeași pedeapsă, ce au plătit-o oamenii din Sodoma. Adică ei nu vor mai învia pentru judecată în timpul miei de ani, în ziua judecății; ei vor sta morți în veci." (II. Tes. 1:5-7 L.N.). A supraviețui Armaghedonului și a intra în ziua judecății miei de ani, în care neamul omenesc va fi readus la perfecțiune, va fi o binecuvântare incomparabilă. Această binecuvântare este oferită tuturor și nu se va cere socoteală de faptele cuiva din trecut, dacă va da atenție mesajului care-l înștiințează acum și i se va închina Lui Iehova servindu-L supus. Cu toate că mesajul sună, mulți oameni vor lua atitudine de indiferență și locul lor va fi în "clasa caprelor" Domnului. Isus a spus despre această atitudine mintală: "Cum s-a întâmplat în zilele lui Lot, a declarat Isus, în același fel va fi și în ziua când se va arăta Fiul Omului". Oamenii din zilele lui Noe erau prea ocupați ca să asculte pe Noe; ei l-au batjocurit. Unii din cetățenii Sodomei în timpul lui Lot au crezut că ziua judecății era o glumă. Ei au râs; bine, dar aceasta s-a terminat prin nimicirea lor veșnică. Petru zice la fel: "În zilele din urmă vor veni batjocuritori plini de batjocuri." Care va fi deci obiectul râsului lor? Predicarea veștilor că Isus Christos și-a luat puterea și domnește în Împărăția Sa acum și judecă popoarele națiunilor cu toată urgența, înștiințând despre Armaghedon; masele de oameni cred despre toate acestea că sunt o glumă." (Luca 17:26; 28:30; II. Pet. 3:3 L.N.).
   Dar Martorii Lui Iehova nu glumesc. Ei n-ar da vești neîncetat, an după an, zi după zi, din casă în casă, în casele oamenilor și în străzi publice, dacă acest mesaj ar fi o glumă; cu stăruință și seriozitate ei înștiințează apropierea Armaghedonului și în ultimul an ei au lucrat multe ore. Căutați voi înșivă timpul potrivit ca să auziți acest mesaj care este cel mai urgent și adevărat. Puteți să-l verificați chiar în Biblia voastră. Destinul vostru este în joc! Deci amintiți-vă de cetățenii Sodomei care au râs și de soarta lor. Amintiți-vă și de înștiințarea Lui Isus și faceți comparație cu timpul de astăzi. Beneficiați acum, prin cunoștință, că această zi prezentă este cu siguranță o zi de judecată și nu este o glumă

Sursa:    http://vestitorulimparatiei.ro/
Logged

emilia
Patru talanţi 
*
Offline Offline

Posts: 1.172


« Reply #44 on: 29 December 2009 »


             Poate fi „Crăciunul” sărbătoarea nașterii lui Cristos?



Creștinismul în acest „timp al sfârșitului”, este atacat și murdărit de cei ce i se opun mai mult ca în toate vremurile. Acest lucru noi nu-l vom putea opri, dar oare câte din practicile așa numitului creștinism contemporan au într-adevăr rădăcini sau corespondență în drumul deschis de acela spre care fiecare creștin privește, adică Isus Cristos?
    În acest material, prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu și al evidențelor istoriei, vom încerca să răspundem la intrebarea „Poate fi Crăciunul sărbătoarea nașterii lui Cristos?".
    Pentru început, vă îndemnăm să căutați în scrierile creștine ale apostolilor lui Isus și ale însoțitorilor lor și nu veți găsi niciunde cuvântul „Crăciun”. Data nașterii lui Isus nu este menționată nicăieri, și cu atât mai puțin sunt îndemnați creștinii să o sărbătorească. Chiar Origene din Alexandria (ce a trăit între anii 185-254 A.D.), care este sărbătorit ca unul din „primii părinți ai bisericii”, a declarat că „în Scripturi numai păcătoșii, și nu sfinții, își sărbătoresc ziua de naștere”.
    De altfel, sărbătoarea Crăciunului nu e atât de veche pe cât ați crede. Nu datează de pe vremea lui Isus, și a apostolilor săi. Autorii Sfintelor Scripturi n-au menționat niciodată data nașterii lui Isus, deși, în mod evident, ar fi putut să o cunoască. Ce menționează, totuși, aceștia este data morții sale. Această dată este exactă - a paisprezecea zi a lunii evreiești Nisan. Isus le-a poruncit discipolilor săi să sărbătorească acea dată, dar nici Isus și nici apostolii săi nu menționează să fi sărbătorit vreodată data nașterii sale. Auguste Hollard spune întocmai în Les Origines des Fêtes Chrétiennes: “Primii creștini nici măcar n-aveau ideea sărbătoririi aniversării nașterii lui Isus: aniversarea morții sale îi interesa mai mult, precum și cea a învierii sale, adică a victoriei sale asupra morții.”
    Mai mult decât atât, Isus Cristos nu și-a instruit nicăieri discipolii să-i celebreze ziua de naștere umană, fie în ziua legală, fie la o dată oarecare, aceasta fiind un caz de adăugare la Cuvântul lui Dumnezeu. În Proverbele 30:5,6 este scris: „Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El. N-ADĂUGA NIMIC LA CUVINTELE LUI, ca să nu te pedepsească și să fii găsit mincinos.”.

    Când a fost născut Isus?

    Toți creștinii vor fi de acord că Biblia este singura istorie demnă de încredere cu privire la acest subiect și, din fericire, ea nu ne lasă în îndoială cu privire la timpul anului când a fost născut fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos.
    Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, servea în templu ca preot în ce-a dea opta ceată a preoției numită cea a lui „Abia”. Informații în acest sens se regăsesc în evidențele templului, unde slujea Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Dat fiind că numărul de preoți era din ce în ce mai mare, aceștia erau împărțiți în 24 de „cete”, iar fiecare ceată slujea de două ori la templu, o săptămână în fiecare jumătate de an, apoi era înlocuit de altul. Zaharia aparținea de ceata lui Abia, care era al optulea curs (Ca referința avem I Cronici cap. 24). Dat fiind că anul evreiesc începea primăvara, cu luna nouă apropiindu-se de echinocțiul de primăvară, al optulea curs sau săptămână ar fi fost la sfârșitul primăverii. În timpul acela îngerul Domnului l-a înștiințat că soția lui, Elisabeta, va naște curând un copil care va fi numit Ioan (Luca cap. 1). Așadar, atunci când îngerul lui Iehova a vizitat-o pe Maria, verișoara Elisabetei, aceasta era în luna a șasea de sarcină; acest fapt a avut loc în perioada anului din luna decembrie. Luca 1:26,27 ne spune: „În luna a șasea, îngerul Gavril a fost trimes de Dumnezeu într'o cetate din Galilea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria. Iar versetul 36 adaugă: „Iată că Elisaveta, rudenia ta, a zămislit, și ea, un fiu la bătrânețe; și ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a șasea lună”.
    Prin urmare, înregistrarea arată că în acea perioadă din decembrie a rămas însărcinată Maria, cea care avea să devină mama lui Isus. De aceea, Isus nu a fost născut în decembrie, ci de fapt nouă luni mai târziu, în jurul ultimei decade a lunii septembrie sau a primei decade a lunii octombrie.
    Atunci când s-a născut Isus păstorii se aflau pe câmp păzindu-și turmele. Aceasta se întâmpla toamna, înaintea anotimpului ploios și nu în decembrie când turmele se aflau la iernat în stâne (Luca cap. 2).
    Referitor la botezul lui Isus în râul Iordan, acesta a avut loc aproape de timpul când el a împlinit vârsta de 30 de ani și acest fapt nu s-a întâmplat desigur în toiul iernii. De altfel Betleemul, aflându-se în regiunea muntoasă din Palestina, se află la aproximativ 810m peste nivelul mării și, prin urmare, are o climă destul de friguroasă la sfârșitul lunii decembrie sau începutul lunii ianuarie. Așadar toate Scripturile sunt foarte clare, dovedind că Isus n-a fost născut nicidecum în jurul lui 25 decembrie sau în jurul lui 7 ianuarie.
    De aceea este greșit să sărbătorim oricare din aceste date ca ziua de naștere a lui Isus. Iar apostolul Pavel mustră pe aceia care întocmai ca și unii creștini galateni au fost prinși într-un păcat asemănător, este vorba de Galateni 4:10,11: „Voi păziți zile, luni, vremi și ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi”.

    Cum a fost acceptată data de 25 Decembrie în mod universal pentru celebrarea Crăciunului?

    O privire spre păgânismul din vechime arată că înainte cu mii de ani să fie născut Cristos, oamenii se închinau soarelui, ca la izvorul vieții și al nemuririi. Tradițiile de Crăciun din zilele noastre au început în timpul petrecerilor păgâne de iarna din perioada precreștina, organizată de oamenii din nordul Scandinaviei pentru a-l onora pe JUL, zeul păgân al imoralității și fertilității. În luna decembrie era organizată o petrecere de 12 zile. Unui buștean mare, considerat ca fiind idol, i se dădea foc si acest foc era menținut 12 zile. În fiecare zi era ars ca jertfă un om sau un animal. Distracții sălbatice si nebunești însoțeau sacrificii zilnice.
    Romanii, în aceiași perioadă a anului, sărbătoreau o altă sărbătoare, numită Saturnalia, în onoarea zeului Saturn. În anul 270 d.H. împăratul roman Aurelian, a oficializat această sărbătoare, punând deoparte săptămâna dintre 17 și 24 decembrie care culmina cu oferirea cadourilor în ziua de 25 decembrie pentru a celebra nașterea zeului soarelui. Invadând Marea Britanie, soldații romani au adus cu ei tradițiile lor păgâne și desfrânate. Înrădăcinându-se în Anglia, Saturnalia a devenit cunoscută sub denumirea de œFestivalul Nebunilorœ, condus de domnul dezmățului. Istoria lumii, œPe drumul spre civilizațieœ, pagina 164, spune: „Sărbătoarea lui Saturn, Saturnalia, era un festival de iarnă care dura o săptămână, începând cu ziua a douăzeci și cincia a lunii decembrie, și era celebrată cu dansuri, schimburi de daruri și arderi de lumânări. Saturnalia a fost preluată mai târziu de creștini ca și Crăciun al lor și i s-a dat o nouă semnificație”.
    Sărbătorirea a devenit populară după consiliul de la Niceea convocat de împăratul Constantin în anul 325 A.D. Thus Cullmann, o autoritate ecleziastică, spune: “25 decembrie, ca aniversare a nașterii lui Hristos, e atestată la Roma din anul 336 și ar fi trebuit să fie deja sărbătorită mult mai devreme, sub domnia lui Constantin cel Mare.”
    Și cu toate acestea primii creștini nu au avut nimic de-a face cu această sărbătoare păgână. „Crăciunul nu se afla printre primele sărbători ale Bisericii. Ireneu și Tertulian îl omit din lista lor de sărbători. Augustin arată că sărbătoarea nu era derivată din uzul apostolic și nici nu fusese aprobată de vreun consiliu anterior” spune Enciclopedia Catolică.
    Cu toate acestea, creștinul care cunoaște Sfintele Scripturi știe cât de condamnată este venerarea soarelui în ochii lui Dumnezeu. De fiecare dată când se menționează în Scripturile inspirate este condamnat ca fiind una dintre cursele prin care Satan distrage credința oamenilor de la Creator și o îndreaptă către un lucru creat.
    În Deuteronomul 4:19, de exemplu, suntem avertizați: „ Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându-ți ochii spre cer, și văzând soarele, luna și stelele, toată oștirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor și să le slujești”. Iar la Deuteronom 17:3-5 Dumnezeu condamnă pe cel care se închină “după soare, lună sau toată oștirea cerurilor” și ne spune că se face vinovat de o asemenea “urâciune” încât merită să moară!
Având aceste dovezi, un creștin cu siguranță va ști ce atitudine să ia.

    Ce ar trebui să facă creștinii?

    Faptul că data nașterii lui Isus nu e menționată în Scripturi, deși acestea menționează în mod explicit data morții sale, ar trebui să fie un avertisment pentru creștini. Nimic din Sfintele Scripturi—nici măcar un cuvânt—nu indică faptul că ar trebui să sărbătorim ziua de naștere a lui Hristos. Într-adevăr, dacă se intenționa să facem asta, Documentul Divin ar fi specificat măcar data.
    Contrar acestei zile care datorează atât de mult credințelor păgâne, există o singură sărbătoare pe care creștinii trebuie să o păstreze. Acea sărbătoare nu este cea a nașterii lui Isus, ci a morții sale. Data este precisă - data de 14 Nisan conform calendarului evreiesc. Acesta nu este iarna, ci primăvara. În privința acestei sărbători unice stabilite de Isus, acesta a spus la Luca 22:19: “să faceți lucrul acesta spre pomenirea mea” Această afirmație n-a fost niciodată făcută despre nașterea lui Isus. Comemorarea morții sale, primăvara, e singura sărbătoare pe care Biblia poruncește creștinilor să o păstreze.
Creștinii din timpurile trecute aveau dreptate să respingă sărbătoarea păgână peste care a fost gravat numele lui Cristos. Adevărații creștini o vor respinge, de asemenea, sărbătorind nu renașterea soarelui, oricum ar fi fost redenumită, ci numai moartea lui Cristos. Vor face asta deoarece sunt de acord cu apostolul Petru, care ne avertizează la 1 Petru 4:3, prin cuvintele “ajunge, în adevăr, că în trecut ați făcut voia Neamurilor.”
    Într-un contrast deplin, cu cele amintite despre sărbătoarea Crăciunului, putem afirma pe deplin convinși că adevăratul creștinism se ghidează după alte concepte. El face bine semenilor săi 365 zile pe an, nu doar o zi, ci cultivă comori spirituale mult mai importante care duc spre viața veșnică.


http://www.vestitorulimparatiei.ro/
 
Logged

Pages: 1 [2]   Go Up
  Print  
 
Jump to:  

Felicitari Crestine - Versuri Crestine - Biblia Online - Crestini.com - KERIGMA.ro - Misiune.ro

SiteUptime Web Site Monitoring Service
Powered by SMF 1.1.12 | SMF © 2006-2009, Simple Machines LLC | Page created in 3.393 seconds with 22 queries.