Despre "cercetarea lucrurilor":
“PARTEA” sau “ÎNTREGUL”?
I. "EU" unicul suport al „CUNOAȘTERII” !?
http://www.spaceandmotion.com/Philosophy-Postmodernism.htmRoger Sperry (Premiul Nobel pentru medicină – cercetări asupra creierului);
Willis Harmon (Prof. Emerit la Univ. Standford):
”Noi am neglijat conștiința în cercetările noastre asupra lumii.”
După cum se cunoaște știința fundamentală se află într- un “time-ouț” inexplicabil, foarte periculos. În condițiile în care „creierele” și banii pentru experimente complexe (CERN - Geneva ) nu lipsesc. Cea mai probabilă explicație a fenomenului ar fi că drumul pe care a apucat-o în dezvoltarea sa nu este cel corect. Trebuie să ne întoarcem la origine. Dar originea este tocmai acolo unde n-am căutat deloc cu folos: ÎN NOI ÎNȘINE.
Totul se învârte în jurul acestui “EU”, entitate primordială pentru orice exponent al speciei homo sapiens. Este el un fenomen spontan, natural? Evident că nu! El nu apare decât în cazul omului, în condiții cu totul speciale. Acestea sunt generate exclusiv de un mediu social adecvat. O dovadă în acest sens ar fi că fenomenul “eu” n-a mai apărut la nici o altă specie, în mediul ei natural. Asta în timp ce la oamenii care au evoluat, de la o vârstă fragedă , în afară unui mediu social corespunzător (de exemplu copii care au supraviețuit un timp mai îndelungat în junglă) acest fenomen, conștiință de sine, a dispărut.
Fiind vorba de mediul în care apare "eu"-l să încercăm o definiție pentru noțiunea de "mediu social".
Evident că această definiție va trebui să exprime, în primul rând, faptul că între individ și mediul natural apare "ceva', "o interfață", care nu există în cazul celorlalte animale, încadrate unui ecosistem oarecare.
Iar această "interfață" are o natură strict informațională.
Definiție: "Mediul social" este un mediu în care posibilitățile pentru satisfacerea necesităților fiziologice sunt restricționate informațional (formal). Depășirea acestor restricții are loc pe baza respectării,în timpul desfășurării acțiunilor, a unui algoritm înregistrat pe un suport artificial (creat special în acest scop- text rostit, scris, gesiculat, pictat, modelat pe suport material etc.). Acest algoritm înregistrat va fi denumit mai jos "limbaj".
Fiecare acțiune realizată pe baza acestui algoritm are o motivație parțială, "de etapă", strict formală (informațională). Această motivație parțială este, evident, ruptă de contextul natural al existenței (CARE OFERĂ INTODEAUNA ALTERNATIVE DIRECTE DE SATISFACEREA NECESITĂȚILOR FIZIOLOGICE, PE CARE ANIMALELE LE URMEAZĂ ÎN MEDIUL LOR NATURAL, DAR PE CARE OMUL, DIN MOTIVE IMPUSE, PE CARE LE VOM ANALIZA MAI JOS, ESTE PUS IN SITUAȚIA SĂ NU LE FOLOSEASCĂ).
Algoritmul, fiind nenatural, nu a putut fi impus pe baza unor "descoperiri" spontane făcute în ecosistemul respectiv.De ce? Pentru că obiectivele parțiale ale algoritmului, de atins pentru satisfacerea necesităților fiziologice, pur și simplu nu există în natură.
Pentru a argumenta aceasta afirmatie ar trebui descris, ceea ce se intelege, la nivelul acestei analize, prin “MEDIU NATURAL”.
Definitie: Prin “MEDIU NATURAL” se va intelege cumulul de stimuli exteriori organismului, avand diferite naturi (fizice, chimice, informationale etc) interrelate ordonat, din punct de vedere spatio-temporal, in “jurul” organismului, sub forma de “LANȚ ORDONAT ÎNCHIS”
Un “LANȚ ORDONAT ÎNCHIS” este un lanț cauzal închis unde: procesul “1” determină procesul “2”, procesul “2” determină procesul “3” s.a.m.d., iar procesul ultim “n” determină procesul considerat inițial, “1”.
Rezultă astfel stabilitatea proceselor dinamice, generându-se o aparenţă structurală a acestui traseu închis ("lanţul cauzal" transformndu-se într-un "lanţ ORDONAT închis"). Stabilitatea implică, automat, simultaneitatea proceselor de la „1” la „n”.
. Este evident ca “LANȚUL ORDONAT ÎNCHIS” al mediului este o notiune care se apropie, ca definitie. de “lanţul trofic” cuplat cu “ecosistemul” din care organismul respectiv s-a constatat ca face parte. Dar, spre deosebire de acestea, care reprezinta, din punct de vedere stiinţific, un cumul de procese interrelate cauzal, se admite, ca un adevar axiomatic, natura de “LANȚ ORDONAT ÎNCHIS”a mediului (care asigura stabilitatea unor condiţii de existenţa) din vecinatatea unui organism.
Cum “organismul” insusi (cumulul de procese dinamice care-l constituie) are deasemenea o structura de “LANȚ ORDONAT ÎNCHIS” (Francois Jacob – laureat al Premiului Nobel pentru genetică spunea : „... fiecare din componenţi -ai viului- devine pentru celălalt propria sa condiţie de existenţă, în egală măsură cauză şi efect”) „mediul natural” (respectivul context in care organismul evolueaza cu succes) NU TREBUIE sa intre in interacţiune cu organismul (decat, exclusiv, pentru a-i conserva stabilitatea in spaţiu si timp, ca“LANȚ ORDONAT ÎNCHIS”).
Deci mediul”NATURAL” trebuie sa aiba O NATURA IDENTICA! Implicit, va trebui sa reprezinte un sistem de procese care au loc SIMULTAN (chiar daca “simultaneitatea”-contactul “simultan” al unui organism cu toate procesele desfasurate in jur- este dificil de verificat din cauza diferentelor dimensionale intre procesele mediului si organismul respective).
Acum: se cunoaște că semnalele geneatoare ale mecanismelor "reflexului condiționat" nu se întâlnesc în mediul natural al organismului de studiat (NU APAR – CITESTE “NU SUNT ALESE”- PE CRITERII DE “SIMULTANEITATE” CU CELELALTE PROCESE ALE UNUI“LANȚ ORDONAT ÎNCHIS”): ele sunt scoase din context si animalul, tocmai de aceea, trebuie forţat sa le recepteze. Sunt artificiale!
Rezulta ca algoritmul a fost impus, exclusiv, pe baza mecanismelor "reflexului condiționat" (Pavlov).
Mai mult: natura lor repetitivă conduce la o probabilitate infimă de apariție spontană (care implica si aparitia unui “LANȚ ORDONAT ÎNCHIS”cu totul nou, in care acestea sa se integreze, pe criteri de simultaneitate), într-un ecosistem oarecare.
INTRBARE: Semnalele responsabile de apariția reflexului condiționat, având o natură informațională (formală) evidentă, ce entitate inteligentă și exterioară mediului natural respectiv le-a putut genera în condițiile în care procesul implică, în mod necesar, ȘI IMPUNEREA UNEI STĂRI SPECIALE INDIVIDULUI, ÎN CARE ACESTA SĂ FIE FORȚAT SĂ LE RECEPTEZE (stomacul câinelui lui Pavlov secretă acid clorhidric -NEFIINDU-I FOAME- la aprinderea becului, doar pentru că animalul era forțat să stea acolo ca să-l vadă)? Sau: cine a ”(im)pus” becul între “hrană” și câine?
Cu alte cuvinte: CINE ESTE "PAVLOV" ÎN CAZUL "OMULUI"?*
Revenind la "eu", se pare că Universul evoluează pe principii ce, aparent, exclud existența sa, și că acesta a fost generat artificial.
Să fie o coincidență că știința , exponentul de bază al cunoașterii obiective, a rămas fidelă acestei abordări principiale? De ce nici un model formal al unui fenomen oarecare, creat de-a lungul istoriei sale, nu conține mărimi sau parametri care să caracterizeze și "eu"-l împreună și simultan cu fenomenul respectiv? Este evident că un model formal este generat, în realitate, DE PERECHEA "eu"+fenomenul de studiat.
Rezultă că prin excluderea “eu”-lui din orice model formal nu se rezolvă problema obiectivității modelului respectiv. De ce? Tocmai pentru că “eu”-ul este un fenomen special la scară universală (“încorsetat” de o gramadă de condiții și legături formale nemaiântâlnite în altă parte în natură). Și reprezintă singura cale de contact a omului cu Universul. Ce rezultă de aici? Că imaginea Universului care ajunge la om este formată exclusiv pe baza aspectelor care intră în interacțiune cu condițiile și legăturile acelea speciale care caracterizează “eu”-ul (care sunt impuse din "altă" parte). Analogie : o bucată de otel inoxidabil nu “vede” un jet de apă cu care ia , eventual, contact. Jetul respectiv nu poate modifică legăturile ce stau la baza structurii bucății de otel (pentru care jetul de apă nu există). O altă bucată de otel inoxidabil însă poate modifică aceste legături. Așa că ea este “vizibilă” pentru prima bucată. Din punctul asta de vedere diamantul este cel mai “orb” material. El nu “observă” decât, eventual, alte diamante.
Deci: "eu"-l se întâmplă ("filtrând" imaginea Universului) și noi nu-l luăm în considerare. Forma lui este legată indisolubil de condițiile (și “legăturile”) impuse la nivel social unor fenomene concrete (organismul viu de exemplu).
Cu alte cuvinte, „eu”, ca om de știință, mă apuc să fac analize și sinteze asupra fenomenelor întâlnite, într-o măsură mult mai mare decât ceilalți indivizi care, prin forța împrejurărilor, se ocupă de altceva. Pot să le spun că fac degeaba chestia asta , pentru că oricum Universul este “filtrat” de “eu”-l meu ? Nu!
Și pentru că o importantă zonă a acestui “eu” este obținută prin educație (impunere) , adică relativ comună majorității indivizilor, ei sunt de acord cu “descoperirile” mele (în măsura în care reușesc să ascund că acest acord se datorează părților comune ale “eu”-lui nostru, omis, pentru obiectivitate, din orice model formal).
Se poate spune, pe baza naturii și a modului în care este generat, că „Eu”-ul este acceptat ca atare dacă este comun unui număr semnificativ de indivizi. Este defapt suportul „comunicării” într-un mediu social și nu al „cunoașterii”.
DE AICI REZULTĂ LIMITĂRILE DIN ȘTIINȚA FUNDAMENTALĂ!
Considerând globalizarea, informatizarea pe scară largă , relațiile sociale și economice, cu totul speciale, în aceste condiții , constatăm că ele pun individul în situația de a nu mai putea evita, ca fiind lipsite de semnificație, fenomenele ce guvernează evoluția societății , în ansamblul său.
Iar problemele acesteia necesită, din păcate, soluții imediate.
Dacă lucrurile merg atât de prost, care este locul „eu”-lui în acest context?
Omul și-a pus, încă din zorii istoriei, întrebări despre lume și viată. Răspunsurile găsite sunt inițial de natură mistică. Adică materializează o determinare strictă „Univers-individ”. O analiză simplă și de bun simț arată că această abordare ar fi cel puțin naturală: Universul a existat înaintea omului („eu”-lui). Nu este vorba de Universul material ( a cărui lege fundamentală este “mișcarea”, “interacțiunea”, “transformarea”). Ceva material nu poate genera un fenomen care, rămânând neschimbat in pofida interacțiunilor (așa cum se întâmplă, între anumite limite, în cazul organismelor), aparent, nu există pe baza legilor cunoscute.
Unde s-a ajuns totuși pe această cale? Dacă ne referim numai la sacrificiile umane pe altarele unor zei păgâni și la crimele Inchiziției și erorile grosolane (Giordano Bruno) ale bisericii din Evul Mediu, nu putem să nu punem la îndoială corectitudinea acestui mod de a privi lumea.
Ce s-a schimbat în ultimul timp?
De ce acea relație evidentă de cauzalitate dintre Univers și „om” („eu”) nu mai poate fi acceptată ?
Un eventual răspuns la aceste întrebări trebuie să țină seamă de un fapt incontestabil : cunoașterea se bazează astăzi, în cea mai mare măsură, pe demersul științific. Iar esența acestuia este materializată de instaurarea „supremației” omului asupra Universului însuși .
Consecință directă a ambelor moduri de a vedea lumea este că individul, „subiectul”, se autoexclude din ’’imaginea’’ Universului. Am arătat că, din punct de vedere științific, se consideră că un obiect sau fenomen este cu atât mai bine cunoscut cu cât subiectul îl influențează mai puțin prin observare. Aceste obiecte sau fenomene „obiectiv” modelate aparțin astfel unui univers exclusiv exterior „subiectului”. Deci incomplet.
Această stare de fapt s-ar explica prin faptul că ’’eu’’-l, rezultă și se manifestă în urma unor contacte cauzale cu mediul, ale unor organisme care există (între contacte) pe baza unei stări aparent perpetuu stabile care este evident necauzala (nu poate fi generată de ceea ce pentru "eu" pare a fi în continuă transformare -UNIVERSUL MATERIAL– care tinde să-l distrugă, de fapt).
Cunoașterea exclusiv mistică sau exclusiv științifică (având ambele ca obiect găsirea unui "principiu ultim", cauzal, spiritual sau material) conduce astfel la imposibilitatea modelarii “interiorului subiectului”, adică a organismelor. Tentativele de realizare a unor astfel de modele, exclusiv pe baza unor modele acceptate pentru fenomene exterioare acestora s-au dovedit sterile.
Scopul analizei de față este tocmai fundamentarea necesității modelării corecte a ramurii procesului de cunoaștere , interioare “subiectului”, înainte de inițierea oricărui alt proces în relația cu Universul. Reușita acestei întreprinderi ar oferi posibilitatea reprezentării procesului complet de cunoaștere (dispariția diferențierii între “eu”, “organism” și “Univers”).
Pentru aceasta ar trebui încercată modelarea specifică a “subiectului” însuși. Acest nou model al “eu”-lui ar trebui să înlocuiască modelele care până acum au făcut posibilă cunoașterea exclusiv mistică sau exclusiv științifică. Acesta ar trebui să facă din “subiect” o parte integrantă a imaginii Universului, de dată asta complete din punct de vedere formal, implicit corecte.
Cele două laturi exterioare ale procesului de cunoaștere, cea mistică și cea științifică, sunt analizate de curente filosofice importante ca idealismul și materialismul ( cu toate nuanțările respective cunoscute)..
Ireconcilierea de facto a concluziilor implicate de cele două abordări rezultă din faptul că “subiectul” ca existență (suportul unei discontinuități stabile, fixe, în procesul dinamic de cunoaștere) poate fi considerat , cu același gen de argumente , originea (idealism) și destinatarul (materialism) fenomenelor ce compun acest proces.
Fiind vorba de o interrelare deschisă (în zona discontinuității) de procese dinamice, aceasta (interrelarea) nu poate exista decât pe baza cauzalității, într-un sens sau altul: “ideea” determina “materia” sau „materia” generează „ideea” .
Depășirea acestui impas ar trebui încercată prin acceptarea faptului că o completare (închidere) a ciclului procesului de cunoaștere , ca proces dinamic, va exclude cauzalitatea („ideea” determină „materia” dar, în același timp, „materia” generează „ideea”). În consecință ambele entități își pierd consistența nemaipunandu-se problema unei „cauze” și al unui „efect” implicat în evoluția fenomenelor, ci a unei ordini date, atemporale, respectată la toate nivelele existenței.
