Au fost ebioniții primii creștini?
Dacă da, este uimitor cât de mult s-a îndepartat biserica de la doctrină...

Ebionitii. Numele a fost probabil autoimpus de cei care își atribuiau cu bucurie beatitudinea de a fi sărac în spirit sau care încercau să trăiască după modelul primilor creștini din Ierusalim, care și-au pus bunurile la picioarele apostolilor. Este posibil totuși să fi fost impus prima dată de alții și trebuie pus în legătură cu sărăcia notorie a creștinilor din Palestina (cf. Galateni 2:10). Erudiți de dată recentă susțin în mod plauzibil că la origine termenul nu a denumit o sectă eretică, ci pur și simplu pe evreii creștini din Palestina care au continuat să respecte Legea mozaică. Aceștia, încetând să mai fie în contact cu partea majoritară a lumii creștine, ar fi deviat treptat de la etalonul oficial și ar fi devenit formal eretici.
    Ei negau divinitatea și nașterea virginală a lui Cristos, erau atașați de respectarea Legii evreiești, îl considerau pe Sf. Pavel un apostat și foloseau doar o Evanghelie, cea după Sf. Matei (Adv. Haer., I, xxvi, 2; III, xxi, 2; IV, xxxiii, 4; V, i, 3). (Enciclopedia catolica)

Ebioniții. Aceast calificativ a fost la început, ca de altfel și acela de "nazarineni," o denumire comună pentru toți creștinii, după cum mărturisește Epiphanius (d. 403) (Adv. Haer., xxix. 1). Termenul este derivat din ebraicul [ebionim] "săraci", și nu a fost dat, după cum presupune Origen, cu referire la concepțiile lor modeste despre Cristos, ci cu referire la propria lor sărăcie. Această stare pauperă, caracteristică în mod deosebit creștinilor din Ierusalim, a fost evocată prin apelativul disprețuitor "săracii", folosit de lumea păgână și evreiască. Minutius Felix spune: "Faptul că suntem numiți săraci nu este ocara noastră, ci gloria noastră" (Octav., 36). În timp, aplicarea denumirii s-a limitat la creștinii dintre evrei. "Evreii care îl acceptă pe Cristos sunt numiți ebioniți", scrie Origen (c. Cels., II. 1). Apoi, când o parte a bisericii evreiești a ajuns izolată și eretică, denumirea a fost folosită exclusiv pentru aceasta. Mai târziu în secolul patru Epiphanius, Jerome, și alții au folosit-o pentru o grupare separată în cadrul bisericii evreiești, distinctă de nazarineni. Acest scurt istoric dovedește că Tertullian a greșit atunci când a derivat termenul de la un presupus intemeietor al sectei numit Ebion.
    Mențiunile în scrierile patristice timpurii sunt fragmentare, și uneori par să se contrazică dacă luăm în calcul dubla aplicație a termenului, o dată la totalitatea creștinilor evrei și o dată la un grup din cadrul acestora. Noul Testament nu cunoaște secte în biserica evreiască, dar semnalează prezența unor tendințe divergente. La Conciliul de la Ierusalim a ieșit în evidență un spirit legalistic iudaizant, în antagonism cu spiritul lui Pavel, și s-a concretizat în învățăturile pro iudaice care au cauzat apoi multă discordie în bisericile din Galatia. Dar creștinii evrei n-au devenit o școală separată decât numai după distrugerea Ierusalimului și fundarea Aelia Capitolina de către Hadrian în 134. Treptat au devenit tot mai eretici până ce s-au despărțit în două secte, ebioniții propriu-ziși și nazarinenii. Ultimii au rămas mai departe cu Pavel ca apostol și, în timp ce respectau legea pentru ei, nu pretindeau să fie respectată de către creștinii dintre națiuni. Primii au considerat respectarea legii obligatorie pentru toți creștinii deopotrivă, și l-au respins pe Pavel ca pe un apostat. Aceasta a fost starea de lucruri în timpul lui Iustin Martirul (Dial. c. Tryph., 47). Irenaeus, care nu menționează această divizare în grupuri separate, îi descrie pe ebioniți ca ținând cu încăpățânare la lege și respingându-l pe apostolul Pavel ca apostat, precum și toate Evangheliile cu excepția lui Matei. El remarcă apoi o erezie cristologică. Negând nașterea lui Cristos din Virgină, ei îl considerau doar un om. Origen (c. Cels., V. 61) face distincție între două ramuri de ebioniți, - cei care negau și cei care acceptau nașterea miraculoasă. În acest punct distincția între nazarineni și ebioniții propriu-ziși devine evidentă. La patristicii târzii, ca Jerome, Epiphanius, etc., mențiunile sunt  mai frecvente, dar nu este adăugat nimic din ce nu am ști, decât că ebioniții [p.685] au fost chiliaști (Jerome ad. Esdr., 35, 1). În zilele lui Epiphanius (d. 403) ei locuiau în principal în regiunea Marii Moarte, dar și în Roma și Cipru. Dezintegrarea creștinismului evreiesc s-a finalizat odată cu introducerea filozofiei gnostice, a culturii grecești și, probabil, a teozofiei orientale. Vezi art. ELKESAITES.
(Earlychurch.org)

Viziunea adopţionistă asupra lui Isus a Bisericii Ebionite. În cristologia lor [Ebioniţii creştini iudei] îl vedeau pe Isus ca prorocul asemenea lui Moise, care fusese profeţit în Deuteronom 18:15-18. Deşi unii acceptau credinţa că Isus s-a născut prin fecioara Maria, nu credeau însă că acest fapt îi garanta lui Isus un statut divin special.... Credinţa predominantă se pare că era aceea că viaţa pământească a lui Isus era pur umană. Conform unor documente, El nu a comis nici un păcat conştient, însă nu a fost fără păcate inconştiente, fără voie. În calitate de al doilea Moise, el a împlinit şi a purificat instituţiile mozaice, inclusiv Tora. (CRISTOLOGIA ÎN BISERICA PRIMARĂ) 

Deci primii crestini nu erau crestini, numai biserica de mai tarziu?!

Aşa cum susţin documentele, cea mai conservatoare ramură a bisericii primare şi-a luat numele de Ebioniţi, care înseamnă „cei săraci”, termen pe care Pavel l-a folosit pentru biserica de la Ierusalim în anii 40 AD sau 50 AD când a scris epistola către Galateni (vezi Galateni 2:10). Joseph B. Tyson a rezumat poziţia lor într-un paragraf excelent, deşi oarecum supra-comprimat, din manualul său din 1984 despre creştinismul primar. Paragraful lui Tyson spune în felul următor:

În cristologia lor [Ebioniţii creştini iudei] îl vedeau pe Isus ca prorocul asemenea lui Moise, care fusese profeţit în Deuteronom 18:15-18. Deşi unii acceptau credinţa că Isus s-a născut prin fecioara Maria, nu credeau însă că acest fapt îi garanta lui Isus un statut divin special.... Credinţa predominantă se pare că era aceea că viaţa pământească a lui Isus era pur umană. Conform unor documente, El nu a comis nici un păcat conştient, însă nu a fost fără păcate inconştiente, fără voie. În calitate de al doilea Moise, el a împlinit şi a purificat instituţiile mozaice, inclusiv Tora. Ca să-i sublinieze continuitatea cu istoria israeliţilor, ei credeau despre El că era unul din şirul purtătorilor de revelaţie. Slava lui Dumnezeu trecea de la un purtător la altul într-un şir care începea cu Adam, apoi Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacob şi Moise, până la Isus, purtătorul final al revelaţiei.

Destinul Său mesianic a venit odată cu botezul Său, unde coborârea porumbelului simboliza faptul că Dumnezeu L-a adoptat ca fiu al Său. De asemenea, ei credeau în învierea Sa şi în întoarcerea sa viitoare în calitate de Mesia. Datorită faptului că viaţa sa pământească fusese caracterizată de umilinţă şi suferinţă, El avea să Se întoarcă în victorie. Deşi ungerea mesianică I-a venit în urma botezului, nu era de aşteptat ca El să se manifeste ca Mesia decât la întoarcerea Sa. În multe privinţe, cristologia creştinilor iudei târzii este similară cu aceea a creştinilor iudei timpurii [din perioada 30-70 AD]. Isus era o fiinţă umană peste care coborâse Duhul lui Dumnezeu; El se va întoarce în putere ca Mesia. El nu era Dumnezeu care a venit pe pământ. (Joseph B. Tyson, Noul Testament şi creştinismul primar, New York: Macmillan, 1984, pp. 366-367).

(a) Naşterea lui Isus şi natura esenţială 

Prin comparaţie cu ortodoxia catolică de mai târziu (şi după secolul al XVI-lea, ortodoxia protestantă) şi cu un număr de forme ale creştinismului primar contemporane cu aceasta, atitudinea Ebioniţilor faţă de statutul religios al lui Isus era izbitoare, frapantă. Pentru început, aproape toate dovezile de care dispunem susţin, după cum a scris şi Tyson, că în credinţa ebionită Isus „nu era Dumnezeu care a venit pe pământ [adică, din cer]”, ci „viaţa pământească a lui Isus a fost pur umană”. De fapt, cu excepţia unei minorităţi a Ebioniţilor, toţi insistau că Isus era fiul firesc al Mariei şi al lui Iosif, prin aceasta respingând conceptul- considerat inovator şi neobişnuit- al naşterii lui Isus dintr-o fecioară. Irineus, un episcop catolic bine informat din Lyons, a formulat această problemă cum nu se putea mai bine: „Ebioniţii...  declară că Isus a fost procreat de Iosif” (Irineus din Lyons, Ady. Haer. 3:21:1, vezi şi 5:3:1). Acest raport este larg susţinut de toţi catolicii care au scris despre creştinismul Ebioniţilor din secolul al II-lea şi până în al IV-lea (vezi şi Tertullian, De Vir. Vel. 6:1 şi De Car. Chr. 14; Origene, Hom. in Luc. 17; şi Epifanie, Panarion 30:2:2 şi 30:3:1). Prin aceste conexiuni, trebuie să subliniem că, dintre cele patru evanghelii care au devenit în cele din urmă acceptate ca scriptură în creştinismul catolic primar (cele atribuite lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan), Ebioniţii o foloseau doar pe cea după Matei şi se pare că o citeau în ebraică şi în greacă. Şi autorul catolic Epifanie sugerează că versiunea lor nu includea secvenţa din primele două capitole ale versiunii catolice care susţineau că Isus s-a născut dintr-o fecioară (Epifanie, Panarion 30:13:2 şi 30:14:3). Când creştinii catolici au căutat să-şi sprijine doctrina despre naşterea lui Isus dintr-o fecioară nu numai pe evanghelia după Matei, ci şi pe profeţia din Isaia 7:14 despre care se spune în Matei că s-a împlinit prin naşterea lui Isus, manevra nu i-a impresionat pe Ebioniţi. În argumentul lor, creştinii catolici s-au folosit de ceea ce se numeşte „Septuaginta”, traducerea grecească a Vechiului Testament, în care pasajul respectiv din Isaia spune: „o fecioară... va naşte un fiu şi îi va pune numele Emanuel.” De cealaltă parte, Ebioniţii puteau să facă referire şi la textele ebraice ale lui Isaia şi la traducerile făcute de Aquila din Pont (efectuate aprox. 130 AD) şi de Theodotion Efeseanul sau Ebionitul, din ebraică în greacă (efectuate aprox. în 181 AD): toate acestea spun că „o tânără femeie... va concepe şi va aduce pe lume un fiu.” Acest fel de strategie a Ebioniţilor l-a supărat foarte tare pe episcopul catolic Irineus, după cum lasă să se întrevadă în cartea sa Adversus Haereses 3:21:1.
 (CRISTOLOGIA ÎN BISERICA PRIMARĂ)

Originea Nazarinenilor şi a Ebioniţilor
Originea Nazarinenilor şi a Ebioniţilor ca entităţi clar definite a început cu distrugerea Templului în 70 AD. Încetarea închinării în Templul evreilor a avut un efect paralizant asupra vieţii poporului evreu, din care şi-au revenit cu greu la o existenţă în esenţă  mutilată, religia lor mult preţuită fiind jefuită de mult din raţiunea ei de a fi. Creştinii evrei care au supravieţuit carnagiului din 70 AD s-au confruntat cu siguranţă cu întrebări sfâşietoare însă nu a rămas nici o relatare despre reacţiile lor. Nici între toate documentele care cuprind canonul Noului Testament, şi nici între alte scrieri existente ale epocii sub-apostolice, nu există vreo descriere a groaznicelor evenimente care au încercat să înfrângă cauza Iudeii în faţa Romei, sau a soartei creştinilor palestinieni din mijlocul confuziei şi ruinelor vieţii naţiunii lor; nu există nici o referire conştientă şi intenţionată la semnificaţia acestei catastrofei pentru creştinătate. Există, în aceste documente, o tăcere atât de desăvârşită încât, în baza mărturiei lor, nu am avea nici o idee despre grozăvia acestui dezastru.

Această remarcabilă tăcere ridică o problemă dublă, şi anume de ce creştinii din Ierusalim nu au lăsat nici o urmă scrisă despre soarta lor, nici o indicaţie despre reacţia lor emoţională şi mentală în faţa unei experienţe atât de importante, şi care a fost motivul pentru care creştinii dintre Neamuri aparent au permis ca un eveniment atât de crucial în epocă ca distrugerea citadelei iudaismului şi dispariţia Bisericii Mamă să treacă ne-comemorate. Istoricul Bisericii, Hurlbut, scrie despre această incredibilă perioadă, astfel:

“Timp de cincizeci de ani după viaţa lui Pavel, peste Biserică s-a lăsat un văl, prin care în zadar ne străduim să privim; şi, când, în sfârşit, acesta se ridică, în jur de 129 AD, odată cu scrierile celor mai timpurii Părinţi ai Bisericii, avem în faţa ochilor o Biserică diferită în multe feluri de cea din zilele lui Petru şi Pavel.” (Hurlbut, Povestea Bisericii Creştine, p.41) Edward Gibbon afirmă:

“Materialele sărace şi suspicioase despre istoria ecleziastică rareori ne ajută să risipim norul întunecos care atârnă deasupra primei epoci a Bisericii” (Edward Gibbon, Declinul şi prăbuşirea Imperiului Roman, Random House, N. Y., cap. 15, p.382).

Ce s-a întâmplat în tot acest timp? Evident, a fost o vreme a multor erezii. Părinţii Bisericii întră în scenă în secolul al II-lea ca să ne spună vociferând cine au fost ereticii şi pe unde se afla „Biserica ortodoxă”. Aceşti bărbaţi pretindeau că sunt urmaşii apostolilor, dar teologia lor era diferită şi părea un amestec între filosofia elenistă, cutumele religioase babiloniene şi creştinism.

Era, în mod cert, o teologie mult diferită de cea a Bisericii din Ierusalim pe care Pavel îi învăţase pe cei dintre Neamuri să o urmeze (Faptele Apostolilor 15:2, 22-28; 1 Tesaloniceni 2:14). Este interesant că descendenţii Bisericii din Ierusalim, Nazarinenii, erau etichetaţi ca eretici şi persecutaţi pentru respectul faţă de legea lui Moise, când ceea ce făceau ei, de fapt, era să ducă mai departe tradiţia Bisericii lui Petru şi Iacov.

Pai sa nu ne miram de valul de intuneric si falsificarea evangheliei imediat dupa apostoli,cand de fapt chiar in timpul lor Pavel vorbeste de apostoli mincinosi in Corint,iar la presbiterii din Efes le zice clar; stiu ca dupa plecarea mea se vor vari lupi rapitori care nu vor cruta turma.
In prima epoca a bisericii, epoca Efes, au aparut Nicolaitii cu o invatatura diferita falsa, iar in epoca a treia Pergam (313-700 en) gasim deja faptele Nicolaitilor, in aceasta perioada s-a cristalizat romano-catolicismul si s-a ales primul papa
Deoarece nu gasim in istoria crestinismului(in acea perioada) un nume proeminent cu numele de Nicolae ,in acest caz este vb de o grupare numiti Nicolaiti...care nu sunt altii decat stramosii catolicilor si ortodoxilor actuali
Iar una din cauzele falimentului bisericii a fost Nicolaitii.
Expresia este formata din 2 cuvinte in limba greaca;
Nicao=biruitor,a cuceri...
Laos=laici,mireni,profani
Deci Nicolait inseamna unul care biruieste pe profani, si asta a insemnat ca biserica a ales un grup de oameni mai spirituali care sa se ocupe de latura spirituala iar restul crestinilor au luat loc cuminti in banci si participau la slujbe si contribuiau la colecta.
Ceea ce a urmat este lesne de inteles,un grup restrans in frunte cu Papa(in aceasta perioada a aparut aceasta functie) au inceput sa stapaneasca peste ceilalti, situatie care o intalnim si in zilele noastre.
Problema este ca in biserica trebuie sa fie Pastor,dar nu un sistem pastoral privelegiat,deoarece toti crestinii membri trebuie sa participe la zidirea trupului,toti suntem chemati sa fim preoti, ori Nicolaitii au devenit un fel de mijlocitori intre laici si Dumnezeu...asta este situatia si astazi in bisericile cu sistem babilonian,mergi la popa dai bani si el se roaga ,te pomeneste si mijloceste pentru tine...vedeti? de aceea uraste Domnul invatatura si Faptele Nicolaitilor deoarece El vrea ca toti sa participam la zidirea trupului Lui Hristos nu numai cei cu 5 talanti, ci si cei cu un talant, iar cel din frunte cu 5 talanti sa fie slujitorul celorlalti, ori e tocmai invers,iar aceasta boala a cuprins si neoprotestantismul deja avem sistem pastoral si doar un grup restrans se ocupa de lucrurile spirituale...

Ok, mersi de ajutor in "cercetare", Pyrrhon-Timon.

     De vreo doi ani si eu am lasat disputele sec. II-IV pentru a ma putea apropia mai mult de "radacini" - ca alternativa in intelegerea doctrinei primare. Pacat ca nu avem la dispozitie surse extrabiblice din chiar primii 50 de ani. Iar cand este sa ne bazam numai pe scrierile NT, presupunand ca nu ne orbeste dogmatismul confesional propriu si dam atentie la ce au de zis eruditii biblisti, constatam ca, desi s-au operat modificari asupra textului biblic, acestea au fost destul de putine si "amatoricesti", asa incat exista inca in NT urme din doctrina primitiva.

    Nu vad insa cum ar putea exista astazi crestini care sa fie in acelasi timp adoptionisti, chiliasti si mozaici. Confesiiunile crestine actuale se bazeaza pe crezuri (sau erezii?) aparute in sec. II-IV. Asa stand lucrurile este corect sa ma intreb, nu daca Isus traieste, ci daca crestinismul nu cumva a murit in primii 50 de ani...

Eu cred ca nu prea exista surse extrabublice din primii 50 de ani (poate cu exceptia lui Iosif Flafius, chiar daca le consemneaza mai tarziu) deoarece pentru cei ce scriau in perioada aia subiectul inca unei secte (intre multe alte) nu merita  atentie. Singurii interesati sa consemneze ceva erau cei din interiorul sectei. Asta inseamna ca surse din exterior nici nu pre au existat.

Legat de "putinele" modificari... daca cele cateva mii de diferente intre manuscrisele vechi si cartile pe care le citim noi azi le consideri putine, ma intreb cate trebuie sa fie la numar ca sa fie multe  . La fel de adevarat ca marea majoritate nu sunt intentionate sau "doctrinare"...dar totusi.

Iar despre mozaicitatea  apostolilor (asta presupune si jertfe, sarbatori si Iom Kipururi) , timp de inca zeci de ani dupa moartea lui Isus, marturiseste chiar Noul Testament. Despre milenarismul si adoptionismul apostolilor... nustiu daca Biblia ne poate da un raspuns fara echivoc.

Deacord, Vestea Buna era transmisa oral... Logic se plangea de lipsa unor informatii scrise timp de vreo 50 de ani imediat dupa caderea Ierusalimului si asa este...undeva intre anii 70 si 120 e tacere scrisa 

a fost si este incepind cu sec I de crestinism  si continuind si in ziua de astazi; vezi si tu cite grupari religioase apar !

nu e vina lor ci a voastra, a np, care v-ati gasit sa apareti pe scena istoriei numai dupa sec XVII!
Atunci ati inceput si voi vociferatul.

parea si pare pentru un necunoscator sau pentru np. Normal.

"Ebionitii aveau unul dintre primele documente crestine, Evanghelia lui Matei. Toti crestinii se numeau la un moment dat ebioniti, desi crestinii de mai tarziu s-au indepartat atat de mult de radacinile lor incat au ajuns sa nu-i mai recunoasca."

"Copistii timpurii nu s-au retinut sa retuseze textul pentru a-si putea proba propriile vederi sau pentru a invalida vederile altora. Cand crestinii paulini de mai tarziu s-au dus [in Palestina - n.tr.] in cautarea propriei lor istorii si i-au descoperit pe ebioniti, au gasit ca punctele de credinta evreiesti si adoptioniste ale acestora erau diferite de ale lor. N-au putut accepta ca ei erau cei ce deviasera de la adevar. Asa ca au inceput mai intai sa-i discrediteze si sa-i combata pe ebioniti in scrierile lor. Apoi au ars toate cartile ebionitilor."

Dintr-un articol erudit: 1st Century Christian Ebionites -
The Original Christians?

Poate ebionit... Desi azi nu mai exista (http://ebionite.org/?). Era normal sa nege "inovatiile" aduse de convertitii pagani, in absenta lui Isus si departe de Ierusalim. Ca si ucenici evrei ai lui, ramasi sub supravegherea lui Petru si Iacov, fratele de corp al lui Isus, ebionitii au ramas strict monoteisti.

"Aceasta n-a fost singura data [anul 160 en] cand batranii Bisericii s-au dus sa-si caute istoria, pentru a constata insa ca ce au gasit nu este ce s-au asteptat. Ei n-au inteles ca in timp religia lor se schimbase, la fel cum s-a intamplat cu toate celelalte grupari religioase in cursul istoriei. Au descoperit ca punctele de credinta ale crestinilor ebioniti timpurii difereau de acelea ale Bisericii lor evolutive".

"Crestinii paulini i-au sacrificat, calomniat si oprimat. Din nefericire castigatorii scriu istoria, si acestia au devenit religia oficiala a imperiului roman."

de pe wikipedia:
"Ebionites, or Greek...is a patristic term referring to a Jewish Christian sect or sects that existed during the first centuries of the Christian Era. They regarded Jesus as the Messiah and insisted on the necessity of followingJewish religious law and rites. The Ebionites used only one of the Jewish Gospels,  revered James the Just and rejected Paul of Tarsus as an apostate from the Law. ..Ebionites rejected .. His pre-existence, divinity, virgin birth, atoning death, and physical resurrection"
Deci secta eretica aparuta in sec I si fara prea mare impact in lumea religioasa, fie ea si pagana.

Articolele de pe wikipedia de obicei au surse pentru informatiile publicate. Si mesajele puse de noi ar trebui sa fie cat de cat corect gramaticale. Se vorbeste despre oamenii de acum 2000 de ani dar nu stim gramatica limbii romane.

Doamne fereste. Dar mi se pare oarecum sa dai referinte bazate pe ce? Cum documentezi existenta unor lucruri de acum 2000 de ani? Pe baza a ce? Cum dovedesti ca ceea ce se gaseste e si autentic? Iar legat de gramatica spun doar ca mi se pare ciudat sa afirmi ceva cu atata siguranta dar sa nu stii sa scrii corect. Atata tot. In rest vad ca mai nou Duhul Sfant vindeca alunite...deci nu ma mai mira nimic.